Transpirație de gimnaziu și ciori albe

Să ştii că nu e vorba despre nicio depresie: ce simți acum nu e rezultatul niciunei reacții chimice – e busola ta care te trage de urechi, de ani buni. Nu te afunda pe cărarea aia, nu lua parte la cântecul ăla. Corpul tău se încăpățânează să te mai poarte către aceleași petreceri studențești – cu zgomot și planuri de împerechere; cu gust puternic și amărui de vomă și visuri meschine. Până la dimineață mai e cale lungă, până când răsar regretele… hai să mai dansăm puțin.

https://soundcloud.com/haxxymusicua/moderat-ethereal-haxxy-bootleg

Unde se termină masca, te întrebi, unde se sfârșește personajul – bărbatul, femeia? Nu am nevoie de compania fetei din stânga și, totuși, fac tot ce-mi stă în putință să fiu prezent în lumea ei, mai mult de câteva clipe. Cu zâmbete împrumutate. Pentru că… așa se face. Pentru că suntem, în marea parte a timpului, sclavii personajului nostru. Noi nu jucăm, noi suntem jucați – ce să fac dacă sunt bărbat? Dai din umeri și pășești mai departe, așa cum te pricepi.
Ce simți acum nu e nicio îndrăgosteală, e doar admirația față de un chip frumos sculptat, o floare încă proaspătă, încă vie. Ce simți acum nu e oboseală, corpul tău nu e obosit. Ce simți acum e moartea care şi-a aruncat buzduganul direct în tâmpla ta dreaptă. Moartea aia cea mai rea, care-ți roade ochișorii încet – cranț, cranț, ce buni sunt.


Ce îți scriu acum, la ceas de seară, de pe tabletă, îți scriu cu mintea unui personaj îmbâcsit de gânduri de duzină, convingeri împrumutate de prin vecini, imitând vocea unui scriitor provincial. Sunt mai bun de atât și tu știi asta. Nu vreau să fac literatură, nu vreau să fiu lăudat pentru efortul meu de a lega două fraze-ntr-un mănunchi de suspine. Nu. Dar vreau să te mişc. Mă contorsionez inutil pentru că am nevoie de atenția ta – dă-mi-o, te rog. Vreau să citești rândurile astea blege, în întunericul camerei tale, să-ți șoptească noapte bună și să te facă să mă cari în buzunar și mâine, și poimâine. Rămâi.
Vreau să împrumut forma hipsterului suprem, să fiu un clișeu ambulant, nu contează, să te fac să îți legi șireturile cu un zâmbet, să privești în ceai și să fredonezi un refren, să citim împreună aceeași carte. Cuvinte simple, flori de nu-mă-ntrista. #tinerețeandreclamecool
Pândești laicurile – ele devin îmbrățișări, luminițe-n port. Mereu e vorba despre tine. Uiți că fiecare are de trecut văile cotidiene ale jocului de om mare.
Cunoști foarte bine vântul de noiembrie. Vereşti, linia 3. Cunoşti foarte bine ghiuleaua aia îngrozitoare a tristeții, zace-n stomac un morman de fier ruginit. Aștepți trenul de Cluj-Napoca, transpiri și declari pentru a mia oară că îți urăști hainele. In vagonul 1 miroase a copii de gimnaziu. E un miros specific, n-ai cum să nu fi de acord, transpirația lor miroase a cretă, a bănci și a revoltă ieftină. Una dintre fete încearcă să îmi clipească precum o femeie, împingându-și pieptul în față. Jumătate de ceas, până a sosit controlul – atât le-a luat să recunoască. “Nu, nu, poate aveți la alt vagon – sigur aveți la vagonul 1? Mai e și 1bis.” Le țin o prelegere despre urâțenia gestului – aș fi făcut schimb de loc fără probleme, aș fi lăsat grupul în pace, să cânte liniștit. Brusc, mă simt bătrân – călător dintr-un alt secol. Mă uit la machiajul lor prost aplicat, la pufăielile de matroane. Potoliți-vă, copii, nu vreți să intrați acolo, știu ce vorbesc. Trecem pe lângă o groapă de gunoi. Deasupra – pescăruși, cu sutele. “Ia te uită, ciori albe!” exclamă un băietan.

Cinci ore mai târziu…
Îmi vine să plâng. Și chiar plâng o țâră – două lacrimi, nu mai mult. Potolește-te, mă, băiatule, vino-ți în fire, ce dracu… Sunt singur în compartiment, trenul pare pustiu, senzația e aceeași, în ultimii ani, că odată cu plecarea mea s-a golit orașul, studenții au încetat să mai meargă la Cluj.

Îmi aduc aminte și de Râul Alb, când tabăra rămăsese pustie și primele semne ale toamnei mijeau cu bucurie. Ce stranie senzație. Se închide un spațiu. Spațiul ăsta va dispărea pentru totdeauna, zici. Și-apoi te faci nevăzut.

Şi te gândeşti cum ar fi ca trenul ăsta să nu se mai oprească nicicând, să aluneci liniștit în noapte, să fii iertat pentru jocul mediocru, să fii uitat.

Telefonul a făcut băiță

Scrii frumos și trist, îmi transmite Traian, în primul comentariu de pe frecvența grigul.ro. Mă uit în jur: căsuța asta e colorată-ntr-o lumină ciudată. Zilele astea am transpirat foarte tare, aproape la fel ca-n liceu – era baltă la banca mea, pentru furnicuțele-mateloate. E-o lumină ciudată, zic, mi-e teamă că mă strecor în ciorba aia a poeților care se tânguie, care-și vâră gheara-n gât, mor în gârlele suferințelor lor tembele, visând că-și vor vinde opera în mai mult de 10 exemplare. Ori nu despre asta vreau să fie căsuța mea, Republica mea, nu despre amintiri în care-am dormit în pat cu gândacii ori în care-am fost bătut, ridiculizat și alungat. Și vei vedea, draga mea dragă, vei vedea dacă mă voi ține sau nu de promisiune: vom dansa și vom râde. #încurând

Caut o melodie faină, să-ți placă și ție. Muzica pe care o ascult are blănuri felurite, colțișori timizi sau dimpotrivă, așa-zis comercială sau clasică, de petrecere sau de film. Nu întotdeauna o să-ți placă și ție și e în regulă să fie așa. În seara asta, melodia de mai jos se ascultă din nou și din nou. Nu-mi dau seama exact dacă-mi place, dacă merită să o așez pe noptieră. Nu pricep ce spune tanti, dar îmi e cumva simpatică partea de după 02:05. Probabil de aia o ascult încontinuu.  [Melodia nu mai e pe Soundcloud.]

Acum două nopți, am adormit mai greu ca niciodată și, spre dimineață, am sărit dintr-un hohot de râs în altul, gândindu-mă cum ar fi să mă duc la iUmor. Pentru o vreme, a fost cât de cât amuzant – ce apreciam io erau încercările echipei de a monta o emisiune care să vorbească, mai degrabă, despre producția unei emisiuni de umor. Nepriceperea concurenților, proasta lor pregătire (sau inexistenta lor pregătire, în multe, foarte multe dintre cazuri), zbuciumul juriului (a se citi: al lui Mihai Bendeac), cadrele care, în mod normal ar fi intrat în secțiunea: #culise #nudifuzămasta #sănuseștieceșopteșteproducătorulîncască, au intrat la montaj și-au făcut rating emisiunii (în locul momentelor nereușite prezentate de unii concurenți care-au venit cu scopul clar de a-și promova sărățelele la tv)Și uite așa râdeam io ca tâmpitul, imaginându-mi că o să vin pe scenă și-o să-mi prezint albumul – nouă piese plus una bonus: COPILUL DIN TINE – Cântece vesele pentru copilul din tine. Râdeam cu sughițuri și-mi imaginam cum o să le cânt frânturile unor piese, împărțind albumul, în stânga și-n dreapta (album care să aibă o copertă tipărită!). Pentru copilul din tine. Adică fix pentru copilul din tine, pentru femeile însărcinate.

Sunt convins că nu râzi, dar la ora 4, jur pe roșu, nimic nu putea fi mai amuzant ca zgumbia asta cu CD-ul. Pentru copilul din tine. Pe la 7:30, când am făcut ochișori, nu am mai râs nici eu și mi-am reluat bocetul de rutină, privind către viitor cu îndoială și groază.

În seara asta, s-a împlinit și previziunea lunii: am scăpat telefonul în apă. L-am botezat, iată, după aproape un an de la achiziție – târziu, ar spune unii; problema, însă, e că nu are niciun fel de bifă în dreptul rezistenței la apă. Dragul de OnePlus 3T a atins fundul vănii și-apoi a stat cuminte, cu ochișorii închiși, în bătaia uscătorului de păr, apoi s-a cufundat în orez și s-a așezat cuminte pe calorifer. De funcționat, cred că o să mai funcționeze, sper să mai funcționeze, și în anul care vine.

Mi s-a strâns suflețelul când l-am văzut înecat, mi-au tremurat mâinile în timp ce l-am șters cu prosopelul și îți spun drept, mi s-au înmuiat genunchii în momentul în care l-am văzut în orez, ca-ntr-un sicriu. În clasa a VI-a, încă plângeam pentru lucruri. Țineam foarte mult la stilouri, mai ales. Pe vremea aia, colegii mei erau săritori, veneau în întâmpinarea cerințelor profesorilor – cu lucruri care nu le aparțineau. Și uite așa se făcea că, uneori, mi se pierdea câte un stilou. Și plângeam. După un stilou ieftin. Stiloul meu.

Toamna asta, mi-am pierdut căștile Audio Technica ATH-M40X. Dar n-am plâns, c-am crescut mare. Le-am lăsat în tren, în vagonul de dormit. Aveam multe bagaje, mă-ntorceam din Bratislava, îmi frecam un cucui proaspăt fătat și… ghinion, nene, ghinion. M-am frământat câteva ore bune – simțisem că o să le pierd, zău că simțisem, cu doar câteva ceasuri în urmă. Cablurile de la ele au rămas într-un bagaj de cală și mi-a fost ciudă: cel care le-a găsit nu avea ce să facă fără…

Urmăresc emisiunea Visuri la cheie. Eu nu am plâns niciodată când am primit ce-mi doream. Nu am plâns niciodată de bucurie că am un telefon nou sau un GoPro sau un microfon. Copilul din emisiune plânge că a primit un DSLR Canon – entry level, cu siguranță. Mamă, de azi… fiul tău e fotograf! Plânge și plâng și eu odată cu el. De azi, pot să mă laud că am plâns și eu atunci când am avut în față un DSLR. Am plâns minute bune și m-am simțit bine.

Telefonul meu e-acoperit de orez din nou. De sub orez, liniște. Nicio notificare, niciun semn, nimic. Nicio veste de la oamenii mei. Știi, mă consumă… totul. Fac eforturi uriașe să urmăresc anumite conversații inteligente, să iau parte la bucuriile pe care omuleții din lista mea decid să le toarne-n biți, cu pâlnia, cu polonicul, cu ceșcuța de cafea – I love London. Mi-e din ce în ce mai greu să țin pasul, mă obosește teribil până și faptul că trebuie să dau un link către însemnarea asta. Chiar și după atâția ani, consumul e enorm, mă obosește teribil utilizarea telefonului. Și mă gândesc adesea, parcă din ce în ce mai mult, că poate ar fi mai indicat să-nchid tot, să las telefonul îngropat în orez, să revin către carte, ceai și pădure și să mă-ntâlnesc față în față doar cu cei cu care-mi e dat să mă-ntâlnesc… în locul ăla, la ora aia.

Poate că într-o zi… Până atunci, am planuri mărețe, glume inteligente (precum cea de mai sus), muzică de aia de care nu știu nici eu dacă e sau nu provocatoare de indigestii.

Momentan, telefonul meu doarme. Mă culc și eu. Noapte bună.

Marș la scara ta!

Când ecranele încetează să mai respire, te-ntorci către inima ta care se-nvârte – titirez nătâng. Și liniștea te prinde de-un picior, apoi de altul și ochii se redeschid speriați: nu ești pregătit pentru întunericul ăla înecăcios. Căștile sunt pe urechi într-o clipită și-avioanele curg peste harta României. Te forțezi să rămâi treaz, e musai să nu adormi încă, un gând ți-a ciripit că suntem fragili și că oricând putem ofta de trei ori și-apoi gata. Gata cu tot. Gata cu șarada asta solzoasă. Gata cu marile proiecte pe care te încăpățânezi să le resuscitezi, în ciuda certificatelor medicale. Gata cu vecinii zgomotoși. Gata cu frigul și ura și știrile îngrozitoare. Și genunchii scârțâicioși. Tu urmărești avioanele pe hartă – bucuria ta se coace, bucuria asta e comestibilă, în clipa asta te minunezi sincer, stai cu sufletul la gură până când pilotul atinge pista. Și uite, zborul de vizavi ar fi putut fi al tău.

Scrii cuvinte care sună frumos. Multe nu mai înseamnă nimic pentru tâmplele tale, pentru călcâiele tale, pentru dinții tăi. Poate-nseamnă pentru alții, totuși. Depresia ți-a răpit din limpezimea ochilor și regreți imediat orice replică, orice verb împrumutat. Ești spectator într-un joc străbătut îngrozitor de prost, într-un zig-zag plângăreț. Ești prea obosit să te mai cerți ca altădată și prea obosit ca să-ți miști scaunul către soare. Cum faci să zâmbești, atunci când ecranele încetează să respire? Cum faci să zâmbești, atunci când rămâi cu tine și niciun mâine nu-ți este promis, atunci când realizezi că-n seara asta-ți poți face recapitularea. E un moment bun, de ce nu? Pentru că mâine nu-ți este promis, ce bucurie-ți poartă gâtlejul – acum, când ecranele au murit, când singurătatea, deznădejdea și boala nu-ți mai sunt înmuiate în laicuri și șeruri?

Ia-te în brațe. Zâmbește. Inima ta bate și buzele-ți frământă cuvinte care sună frumos. Tu n-ai să înțelegi mare lucru din ele, dar e bine să le-arunci în lume, nu se știe cine-ți va fi recunoscător. Repetă după mine, așadar: te iubesc. Ia-te în brațe și dormi. Un grig cu o sută și una de chipuri, poate că unul dintre ele va reacționa, se va-ncolăci în jurul celor doi bulgări de aur. Și-apoi, încet-încet…

În statistici, harta României se colorează-n albastru deschis. Am doi vizitatori din Iași, 26 din Cluj, doi din Timișoara. București: 56 de suflețele. Transpir când răsare-o respirație din Botoșani. Străbat, împreună cu urechile sibianului, însemnarea cu numărul doi și – click! Republica mea a ieșit din viața sibianului. Atât de simplu.

Joc șotron întorcându-mă către blocurile din preajmă: cine mă privește acum? Cine-mi dă un laic, cine-mi dă un șer? Împrăștiați, dragii mei, cuvintele astea fără vlagă, fără credință. Sunt ca un naufragiat care-și aruncă sticluța umplută cu rândurile următoare: pentru cine va găsi acest mesaj. Numele meu e Grig și-aș vrea să-ți povestesc ce am făcut acum fix 17 ani și cum se prepară checul. Printre altele, aș vrea să știi și că-s pe o insulă, aș vrea să fiu celebru, dacă mă ajuți. Sper să se mai așeze lucrurile… Cam atât.

Azi am văzut o fată plângând. Pe o bancă, în parc. Se uita-n zare și plângea.

Vreau să fiu celebru. Vreau să fiu recepționat de zeci de mii de omuleți. 

Dintr-o amintire ponosită, Grozăvescu țipă răgușit: Marș la scara ta! Iar tu ești băiat cuminte, te conformezi imediat, nu vrei să încalci nicio regulă, nu vrei să ieși din cuvântul niciunui Om Mare. Marș la scara ta! țipă tot el, la distanță de câțiva anișori. Revolta-ți fluieră-n sânge, asemeni unui ceainic pregătit să te servească. Taci. Picioarele-ți plimbă revolta, ceva mai încolo: ar fi trebuit să îl înfrunt.

Marș la scara ta! îți strigi. Acolo unde ți-e bine, unde mizeria ți-e stindard și neputința e regină. Și pentru prima oară după mult timp, cu frica de a fi pedepsit pentru nesupunere, rămâi în fața ferestrei, cu pumnii încleștați, cu vorba hotărâtă: azi nu. Azi nu plec. Azi nu vreau să plec.

Gândaci, pantofi cu toc și țigări

Pentru o clipă, ești din nou în București, în camera de cămin, cu un Cosmin care nu a mai făcut duș de câteva zile. Știi asta pentru că ți-a zis-o chiar el: Ha-ha, nu am mai făcut duș de trei zile. Astăzi ți-ai plimbat CV-ul prin două locuri și CV-ul a dat fericit din coadă și a zis unde se vede peste 5 ani; acum se odihnește pe dulap.

Nu îl cheamă Cosmin, dar ai hotărât să îl numești Cosmin: Nu te supăra, ai față de Cosmin – io o să te strig Cosmin. Cosmin deschide fereastra, la rugămințile mele. E îngrozitor de cald și pute. Cosmin râgâie și se-ntinde și deschide fereastra. Așa fac băieții-ntre ei, râgâie și-și adulmecă ciorapii, în semn de prietenie. Toată lumea știe asta. Cosmin are un cap mare, o burtă mare și o privire la fel de inteligentă precum cea a unui ciomoșfârcăr. Cosmin e colegul meu de celulă. Avem tot ce ne trebuie. Paturi, birou, frigider. Frigiderul e plin cu mâncare de la mama lu’ Cosmin. Avem și gândaci, desigur. Avem gândaci și în baie și baia e pe hol. Și-n duș, găsești prezervative folosite și aparate de ras. Găsești și femei prin baie. Cel puțin, ele așa-și zic, în timp ce plescăie provocator, venerându-și cafeaua de dimineață. Cântă în timp ce urinează și vorbesc tare la telefon, în miez de noapte. În cămin, femeile par la fel de curate precum ciomoșfârcărul. Au, în schimb parfumuri scumpe și machiaj din belșug. În cămin, femeile trag din țigară cu sete și au cearcăne adânci și pijamale pătate și navighează pe culoare ca melcii de Ipotești – lăsând în urma lor dâre de tristețe, îmbogățindu-te cu un gust puternic de butaforie. Trag din țigară, în timp ce toarnă ulei în tigaie. Și tigaia cântă, de pe reșou. Reșourile stau în afara camerelor, pe culoar, ca să nu se-afume camera, iar tu treci prin fața cărnaților, saluți tocănița, bocancii tăi militărești impun respect cartofilor prăjiți – pe loc repaus, zici. Da, să trăiți. Pe culoare nu se fumează. La fel cum nici gândacii nu-și fac cuib sub saltea. La fel cum și Cosmin înțelege când îi spui, la 2 AM, că ai vrea să ațipești și tu, așa, un pic – dacă-ți dă voie. Mama lui de dobitoc. Îl înjuri și el ajunge să-ți povestească, după 10 minute, cum avea grijă de oile lu’ bunică-su, Dumnezeu să-l ierte. Să-l ierte și să-i dea sănătate lu’ mama lu’ Cosmin pentru mâncare. Mănâncă, mănâncă, zice el, că eu nu pot să mănânc atâta și maică-mea nu înțelege și arunc mâncarea pe urmă și e păcat.

Un grup de melcoaice care se vaită că nu-s tratate cu respect de către, sigur că da, porcii din proximitate. În camera alăturată, se aud gemete, pentru câteva secunde. Porn, nimic special. Melcoaicele vorbesc apoi despre măruntaiele emoțiilor unei femei, înjură și râd despre cursele de cai la care-au participat recent și pun pariuri pe căluții de mare… sau de mică. Și pentru o secundă parcă, în aer, pe lângă miros de ars, se așterne un vis greu, care-ți înnoadă corzile vocale. Și capetele se pleacă. Și fumul se lansează în tăcere.

Foto: Fleda Club, Brno

Eu nu vreau să scriu literatură, gândesc cu glas tare, în timp ce privesc apusul din amintire. Cosmin e în maieu și își aruncă-n stomac o ciorbă de fasole, repetând din ce în ce mai încântat: ce bună e. Ce bună e, bă. Și-mi arată o poză cu nu știu ce vedetă de prin america aia a lui – cu “a” mic, de la azi. Azi sunt aici, în Edenul ăsta-n care măștile sunt ridicole, în care pijamalele și gurile deopotrivă miros a spermă și nimănui nu-i pasă. Nimeni nu se preocupă cu adevărat de întreținerea iluziei. Suntem împreună, șeruim mizeria, domesticim gândacii, împărțim mâncarea și țigările și vorbim despre viață ca niște copii pofticioși, lipiți de vitrina vreunei cofetării. Viața e dincolo, peste drum – s-a construit recent un bloc în care stau câteva vedete de televiziune. Se mai trage câte o perdea și vezi o masă care urlă a bogăție, frate, o familie mare și fericită, o baie fără rugină. Femei care sunt femei. Și-nchizi ochii, înghiți în sec, sigur, pot să vin mâine, la 10, sigur, vă mulțumesc.

Da, mamă, sunt bine.

Și femeile tac în continuare. Privesc către zare – însângerată și ea. Aveți o țigară? Ți se-ntinde o țigară, e aproape ca o îmbrățișare, îți spui. Când se aprinde, e-o doină. Ochii ți se umezesc și nu știi de ce. Cineva începe să cânte, are voce bună. Și cântecul e acompaniat de-o pereche de pantofi cu toc – toc-toc, toc-toc. Se-ncinge sângele, se-ncordează masculii, unde e Femeia, să vedem Femeia, faceți loc, toc-toc, eșarfe și cercei, toc-toc, adulmecăm pofticioși, toc-toc, duios Anastasia trecea… toc-toc, toot mai departe, până dispare… iar în timpane-ți rulează refrenul: ai grijă de tine. 

Toc-toc, repetă memoria. Suspinele noastre se înalță-nspre neonul care ne tot face cu ochiul. Femei pe bicicletă și rochii și ruj și inele. Și cântecul se oprește brusc. Și-n clipa aia poți să juri că tuturor le e dor de-acasă.

Rog Poliția să mă aștepte pe Aeroportul Otopeni

De două luni, de când m-am întors în micuțul oraș B., mă plimb prin parc dimineața și seara. Nu e tocmai plăcut, sper de fiecare dată să nu dau peste niciun ochi de profesor, fost coleg de liceu sau om de cultură. Oamenii de cultură sunt periculoși. Elitele mă-nfioară, să știi, iar babele care-mi jelesc prezentul și viitorul – fără să știe prea multe de sănătatea minunatei mele persoane – mă indispun așa de tare încât trebuie să țin post o zi-ntreagă. Am observat, totuși, că e vorba de un sentiment reciproc, în cazul unora dintre ei – o fostă colegă m-a zărit, la un moment dat, și a ales să facă stânga-mprejur. Și-n loc să mă bucur, m-am îmbufnat.


De două ori pe zi, îmi iau dozele, cârâind. Mai întâi, te rogi să nu dai peste vecini. În special peste deșteapta de la 4, care te-ntreabă din mers ce cauți pe aici, dacă muncești, ce muncești și pentru câți leuți – de frică, probabil, că-ți plătește ea șomajul. Nu, doamnă, statul nu-mi dă niciun gologan, dormiți liniștită, vedeți-vă de vopseaua dumneavoastră de coc.

E nostim să constați că toată lumea care te salută îți știe numele. Ce e grav, în cazul meu, e că eu nu-i mai recunosc nici după fețe – foști profesori, tovarăși de joacă; să fiu al naibii dacă știu de prin ce poze să-i culeg. Și-apoi mai sunt cei care au copilași frumoși: dau din cap cu mândrie, apoi se-ncruntă și suspină când îmi întâlnesc singurătatea și îmi explică ce frumos ar fi să fiu și eu tată, chiar de mâine – fie, poimâine. Am aflat, recent, că am ajuns un înfumurat – nu-i mai salut pe cei care m-au ajutat să fiu om (iertare: OM) – zău, nu îmi amintesc așa ceva. E drept, am ales să ies din casă, în repetate rânduri, fără ochelari și cu uriașele mele căști Beyerdynamic. Asta e, îmi pare rău, le cer iertare tuturor, vă mulțumesc pentru înțelegere.

La întoarcere, ești pândit de sus, de la 1 – se uită fix la tine, are impresia că nu o vezi (doamnă, vă pot vedea!). Gata, s-a ascuns (cu-cu!). Pe drum ți-ai spus cât de frumos vei construi azi, cum vei trasa vectori pe acolo și pe dincolo (către succes, înainteeee, marș!). Ești obosit, te întinzi o clipă-n pat, ți se-nchid ochii (ți-s roșii, te ustură) și-n sânge ți se strecoară un gând care-ți face corpul greu, din ce în ce mai greu: La ce bun? Și simți că ești murdar – și poate chiar ești murdar-murdar, uneori – și te enervează neputința aia care-ți mângâie spatele. Îți privești corpul din afară și râzi. Și trântești un pahar, în imaginația ta, dărâmi un perete. Te ridici brusc. Deschizi o fereastră. Și afară te-ntâmpină o pisică miorlăicioasă. Ah, uite și stăpâna. Și-ncepe un interogatoriu condus cu dibăcie, printre miorlăituri și zâmbete șirete și te-ntrebi cum de mai e în viața. Bătrâna. Și pisica, și pisica. Și-ți amintești de larma din copilărie, de copiii care chinuiau corcodușul. Hoții la furat, hoții la furat! Dă-te jos, dă-te jos. Ce cauți în copac? Ăștia erau copiii, eu citeam, pe undeva, pe-un smoc de iarbă – acum e ciment, parcare; știi povestea, cu siguranță. Dă-te jos. M-ai lovit. Te spun lu’ maică-ta. Mama lu’ Georgeeee, mama lu’ Diana, o lăsați pe Greta afară? Eu citeam în timpul ăsta.

Viață, dragule drag, viață, larmă, veselie, chiote. Acum e liniște. Mai fumează din când în când doi găligani, sub fereastra mea, exact acolo s-au găsit – sigur sunt în gimnaziu. Ascultă manele și râd ca niște asini. Mă uit la bătrână, e copacul ei, da, ea l-a plantat. Știu povestea. O văd, așa cum era acum 17 ani, cu plasa de pâine, cu băiatul alături. M-am întâlnit cu băiatul ei, acum o săptămână. “Ce e cu barba asta a ta?” Ce să fie? “E urâtă”, zice. Iartă-mă că-ți zic, dar e urâtă, arăți foarte rău. Râd și îi mulțumesc. M-a supărat? Nu, nu m-ai supărat, stai liniștit, m-ai binebinebinedispus, zău.

Acum două săptămâni, am văzut copacul ăsta, înconjurat de conifere, dragul de el, și m-am gândit că seamănă cu mine – prins într-o continuă toamnă, înconjurat de oameni sănătoși, oameni cu capul pe umeri, cu direcție, voință, coerenți, prezenți și simpatici:

La ce bun? îmi șoptește un glăscior. Îl cunosc prea bine, îl aud de sute de ori, zilnic îl aud. Vreau să fac o baie și fac o baie – pentru că sunt murdar-murdar – de oboseală, de supărare, de lene, de ofuri și de prostie. Apa face bine, dar nu aduce miracolul dorit.

Și sunt la distanță de un click de vacanțele exotice pe care prietenii mei le gustă cu poftă. Stau prea mult în ecrane, mă ustură ochii. Mă gândesc că-n mine e o lumină, pot construi, vreau să construiesc, dar ajung să tot zac. Întins în coșciugul ăsta simpatic, închid ochii și mă cuprinde furia, din nou. Peste 10 zile, sunt în Berlin, peste exact două săptămâni aterizez pe Otopeni.

În fiecare seară ascult turnul de control București (cu plăcere: https://www.liveatc.net/search/?icao=OTP). Mi-am descărcat și o aplicație, FlightRadar24. Trafic aerian în timp real (cool!). Am testat-o ca membru gold, apoi silver. De două săptămâni urmăresc avioanele, aterizez împreună cu piloții. Am devenit dependent. Acum o săptămână, sesiunea mea s-a prelungit până după 3. La 1:40, aud pilotul zborului Wizz Air 1037 solicitând Bucureștiului prezența poliției, la aterizarea pe Otopeni. Wizz Air 1037 vine din Barcelona. Zâmbesc și-ncerc să schițez atmosfera de la bordul aeronavei. Spre necazul meu, nu pot să văd decât niște spanioli antipatici, care scuipă semințe-n poală, vorbesc tare și se foiesc enervant, în haine sinistre, neînțelegând nici româna, nici engleza.

Și printre nenorociții ăștia, îmi imaginez un omuleț roșcovan, rârâit, care-ncasează cât încasează și-apoi, cu puțin înainte de reactivarea semnalului cu centura de siguranță, varsă o lacrimă – nu, nu îl așteaptă nimeni la aeroport, se-ntoarce în România, nu acasă. Se-ndreaptă hotărât spre toaletă, intră în toaletă și…

Turnul de control e ușor descumpănit. 1037, ați spus că solicitați prezența poliției, la aterizare? Da, așa a zis 1037.

…și cu fumul ultimei țigări, roșcovanul scrie clar și răspicat: rog poliția să mă aștepte pe aeroport.

1037 rulează pe pistă (26L, dacă țin bine minte). Bine ai revenit în țară, roșcovane. Ședere plăcută, euro-cheltuitori barcelonieni. Noapte bună, Otopeni, zboruri line, tuturor aeronavelor care tranzitează spațiul nostru aerian.

Iar tu, tu mai rămâi o clipă, te rog – cât pentru o îmbrățișare.