Odihnească-se în pace și răposatul, anul 2017

Odihnească-se în pace, a fost un an bun. Căci vorba românului, despre anii trecuți, numai de bine. Asemeni lui T., cu ochii închiși, în timp ce groparii îi astupau tatăl, asemeni lui T., îmi spun: mâine, mâine va fi… cumplit. Din banii lăsați pe pieptul răposatului, mai zice T., îmi voi cumpăra un teleobiectiv.

Preotul urlă către mine, alo, băiete, dormi, cică să iau coroana aia. Io nu știam că trebuie să iau vreo coroană. Haina aia lungă și neagră s-a-mbătat, după vreo 3 drumuri către cimitir și înapoi (cred și eu!), a încurcat hârtiuțele cu discursurile – nu e mare pagubă; în mare, totu-i la fel: a fost un om bun, a făcut și fapte bune, n-a băut doar ca porcu’, ce Dumnezeu, a avut o familie iubitoare, a fost apreciat de comunitate, adică de baba de peste drum. Și toate lucrurile-s zise de-un bețiv, director la Îngropăciuni, Cununăciuni și Botezăciuni SRL. Popa & Fiii SRL (pentru Ministrul Educației, ar fi în regulă și cu doi de “i”, se știeee). Dumnezeu să mă ierte. Dumnezeu să îi ierte.

Mâine va fi… cumplit. Peste-acest mâine, se suprapun băietanii de azi, aceiași copilozauri de la Crăciun (ce chestie!). Când au zărit-o pe maică-mea, au migrat către un tempo mai cumințel. Ea îi îndemnase, data trecută: mai rar, mai rar, nu vă grăbiți. Cu toată strădania lor, fuga și-a pus amprenta și de data asta. Aho, aho, copii și frați. Care copii? Și mai cu seamă, care frați? Acestea-s două întrebări asupra cărora merită să zăbovim, când om avea chef de nițel plumb. Stați puțin și nu… Mâine anul se… Și începe a…  Pe la case… Iarna-i grea, omătu-i mare. Și-aici, mi s-a-necat biscuitele în cafeaua instant și-am zburat către ușă, să amestec în ciorba lor. Dragii Moșuluice e ăla “omăt”? Dar “plugușor”? La anu’ și la mulți ani, hăi, hăi. Noi suntem copii, noi nu știm prea bine. Asta-i bună.

Mâine va fi cumplit… sau poate că nu. În mintea mea zăbovește o-nregistrare cu o fată bătută de alte fete. Fete, vorba vine. Niște lighioane. Și drumul cu bicicleta, din Eindhoven către Amsterdam. Nu l-am terminat; am străbătut, însă, peste 60 de kilometri, pe una dintre cele mai proaste biciclete-ncălecate vreodată. Nu am să uit, totuși, soarele-acela blajin, eolienele, drumul pustiu. Și n-am să-i uit nici pe omuleții care mi-au vândut bicicleta. 

Când au auzit că vreau să merg cu bicicleta-nspre Amsterdam, când au înțeles că asta e prima mea aventură, că toate călătoriile mele au fost, în mare parte, atent studiate – planuri și planuri și planuri; când au înțeles că am ales și-o mârțoagă care-n niciun caz nu va mânca jăratic, că am un ghiozdan al naibii de greu și un genunchi gata-gata să facă nino-nino, au început să se-nveselească și să-mi zică-ncântați: uau, tu chiar faci, da, chiar faci ceva-nsemnat, îți închipui, drumul ăla ar putea fi Drumul. Și m-au încărcat cu o serie de cadouri: o pompă, un kit pentru când o să trebuiască să dreg camera (mi-au explicat cum se face), două bretele de alea, de prins bagajul, în spate, două beculețe (pentru față și spate) și o poză. Tipii ăia doi erau mai încântați de idee decât reușeam eu să fiu. I-am lăsat în urmă cu promisiunea că le voi scrie. Mi-a fost rușine să le mai fac din mânuță, cu toate că cei șaizeci și ceva de kilometri nu au intrat nicidecum în secțiunea eșecuri.

Pe drum, vei întâlni întotdeauna un prieten care-ți va spune să renunți. La kilometrul 50, bunăoară, atunci când eram epuizat. Am făcut un popas, pentru o supă de roșii și o cafea cu alcool și ceva pâine prăjită cu cașcaval. Am fost servit cu voioșie, dar cam atât. Apoi, m-am reîntors (cu rușine), în mijlocul unor bicicliști echipați impecabil. Unul dintre ei mi-a spus să renunț, că e o nebunie ce vreau eu să fac – cu ghiozdaul ăla, cu blugii ăia, cu bicicleta aia, dar mai ales: doar în ziua aia (!?), singura zi planificată pentru aventură. Nu, e o nebunie. Trebuie să renunț.

Mi-a spus să renunț și asta m-a înfuriat. Am încălecat din nou: o să-i dovedesc că pot. M-au încurajat atâția oameni să nu renunț și am renunțat, iar acum… Despre asta va fi povestea!!

Iar după 5 kilometri, genunchiul meu a început să facă figuri și-a trebuit să modific traseul. Știam eu că nu voi ajunge în Amsterdam! Știam eu că nu pot duce lucrurile până la capăt, niciodată! Însă, culmea, nu simțeam pic de supărare. Parcă aș fi ajuns deja în punctul B.

N-am să te mai cert, promit. Stabilește o destinație și lasă-te condus de drum, așa cum te-ndeamnă atâtea discursuri motivaționale, ai încredere în drum. Vorbe. Vorbe care nu mă mai ating, cu toate că sunt convins că au mare dreptate.

Am ajuns la Amsterdam cu trenul. A fost pentru prima oară când am lăsat în urmă un obiect, fără să privesc înapoi. Am lăsat bicicleta în apropierea unei gări și gata. Eu, care plângeam după stilouri și creioane.

Mâine va fi… cumplit. Sau poate că nu. Anul trecut, pe vremea asta, mâncam singur, la singura masă liberă, într-un restaurant din Brno, Republica Cehă. Un hamburger odios, care nu prea-și dorea să intre-n mine. Un omuleț se-nvârte prin zonă, ca un titirez, oprindu-se la masa mea. Te rog, în engleză, îi spun. I’m sorry, sir, I apologize for this, I don’t want to be rude, but… cât mai stați la masă? Termin de mâncat și plec, îi răspund. Să-mi fie rușine că mănânc singur, la ditamai masa.

Afară e frig; și-acasă, Maja a încropit o petrecere. Ahoj, eu sunt, colegul ciudat… nu, nu rămân, nu am chef să vorbesc în engleză, sorry. Urmăresc, ca niciodată, un spectacol dintr-o piață din București – live, pe net. Delia încearcă să sufle-n flaut și se răzgândește. Bucureștiul intră mai repede în 2017. Mai repede cu o oră. Cehii mei mă iau cu arcanul către nu știu ce deal, mă-nvață să număr până la 10, la mulți ani și-așa mai departe. E ciudat că nu mă simt singur. Avem o sticlă de șampanie, sticla merge din mână-n mână, beau și eu o gură, deși nu prea am suflet de-așa ceva. Tom îmi așează-n mânuță un baton din care vom lansa lumină colorată, ieee, ca Harry Potter, zice el, ceva cu “-iamus”. Tot grupul e-ncântat, râde, haha. Și linia orizontului începe să nască buchete de magie, numărăm în cehă, suntem cu o oră în urma României. Ce-ai, mă, 2017 e deja acolo, mi se rupe de alt fus orar, ce prostie e asta, eu am numărat în română. Dar vezi, nu e chiar așa, căci mai fumez o țigară – ultima, îi zic Majei, ultima pe 2016, promit. Ne salutăm, apoi, cu emoție, ei mă salută în engleză, ușor stânjeniți. Tremurăm – eu am venit cu niște papucei ofiliți și-o hăinuță străvezie: nu știam că vom merge așa departe ca să spunem ahoj, acelui 2017. Și Maja strănută de zor – gata, ai răcit, îi zic, Ice Queenești răcită!

Mâine va fi cumplit. Sau nu. M-am amețit o țâră. Am băut cidru. Promit, la anul, fără alcool și cafea. Răposatul tatăl lui T. nu se mai vede, groparii erau să scape sicriul. Și eu rămân în urma grupului, așa cum mi-e obiceiul. Și privesc ciorile. Și privesc artificiile. Privesc toate cumpenele și toate renunțările. O privesc pe ea, când i-am spus că nu o iubesc. O privesc pe ea, care nu mă mai ascultă de câteva minute bune. Plescăi și-mi trec în revistă toate promisiunile nerespectate. Fluier plutonul de execuție – drepți!

Vorbim de ziua de mâine, de 2018, ca și cum o vom lua de la capăt pe curat. Strângem mâini, expediem urări, în stânga și-n dreapta, vorbim de bunătate, sănătate și destine recondiționate. Nu există buton de restart, mi-a spus viața, în atâtea rânduri. Plutonul de execuție stă-n fața minciunilor, amenințător. Știu, însă, că nimeni nu va trage. Vom îngropa acest 2017, apoi ne vom îmbăta cumplit – asemeni babelor de la parastas. Vom ronțăi câteva proiecte reușite, vom crănțăni câteva dezastre și ne vom îmbăta cumplit – așa cum se obișnuiește la un parastas decent. Răposatul… hâc… 2017… a fost… hâc… un an… bun.

Și-apoi, de dimineață, vom deschide groapa, cu dureri de cap. Cu un strop de machiaj, nimeni nu-și va da seama că e tot 2017. Așa cum, uneori, nimeni nu-și dă seama dacă o femeie e frumoasă.

Tu trebuie să te-așezi la birou și să scrii. Cu bucuria actorului care, deși manipulează de-un veac și jumătate aceeași partitură submediocră, încă mai simte furnicături în călcâie (măcar înainte de intrarea-n scenă). Încă mai crede (măcar înainte de intrarea-n scenă) că există o pereche de-urechi în stare să adulmece conștiincios rana Cenușăresei ori aria Ducesei de Vinterbabălscrâmcert. Ai datoria de a fi, totuși, ceva mai mult decât actorașul ăla care-a ieșit din garanție, care duhnește a service și a imitație de rom-ân, producător de vodcalize (vorba unui dirijor de cor, moldovean și capricorn, profesionist redutabil, ce-i drept). Trebuie să fii mai mult decât o bocitoare profesionistă, care-așează sughițurile fix acolo unde trebuie. Și-i o țâră greu să faci asta, atunci când patul tău se vaietă de lipsă de-afecțiune, când ochii tăi încercănați cred că un laic și-un șer vor da un sens – e bun sensu’ ăla chiar și pentru o zi, să mai înaintăm vreo cinșpe metri (apropo, am avut grijă ca acest articol să n-aibă șanse de șeruire, ha).

Tu nu mai ești de mult atentă. Te gândești la ale tale, ar fi culmea să te gândești la ce tâmpenii-ndrug eu pe aici. Ți-am spus, m-am amețit puțin. De mâine, gata cu alcoolul. Adio, cidru mândru! 

Totuși, până mâine, pentru că s-a făcut pustiu, pentru că s-a făcut liniște dintr-o dată și pentru că nimeni nu te ia în brațe, pentru că nimeni nu te invită la dans… îmi voi permite să-ți întind mâna. Melodia o aleg eu (“Plopi impari”, de la Grupul Stereo). Asemeni băietanilor cu plugușoru’, sunt un om grăbit. Nu mai am răbdare să trăiesc, dar încă mai găsesc răgaz pentru dans, când și când. Ei, ce zici? Dacă nu, io plec, că mi-e somn…

Când îți vine să plângi

Eu nu știu sigur dacă-mi mai e dor de tine. Nu știu dacă aș mai vrea cu adevărat să fii pe-aici. Uneori mă gândesc că poate asta e, poate atât trebuie să fie. 28 decembrie. În curând voi avea 28 de ani. Poate că povestea mea nu se poate duce mai sus, cu toate râcâielile unui glăscior dinăuntru, care-mi bagă suflețelul în centrifugă, îmi înnoadă privirea într-un șirag de lacrimi, atunci când nu mai am niciun fel de chef pentru așa ceva. Fii, totuși, recunoscător.

Când îți vine să plângi și nu știi de ce. Când îți vine să iei primul tren și totuși, gara nu te-mbie. Rânjetul șefului de stație-ți transmite că nu ai unde să fugi, c-ar fi mai bine să șezi blând acolo unde ești. Fii recunoscător. 

Orașul e plin de studenți veseloși. Întorși acasă, pentru o colindă-mpleticită, pentru un la mulți ani (versiunea prescurtată), studenți care merg cu încredere către un abonament cu milioane de giga-împliniri, cu râsete nelimitate în toate rețelele. Umblă doi câte doi. Sunt proaspeți, sunt neatinși de înțelepciunea găunoasă a vreunei vârste care-a făcut, care a dres, care știe de ce să se ferească.

Îți scriu pentru că am promis că-ți scriu și-ai să mă ierți că nu prea sunt vesel nici azi. De fapt, ziua asta a fost atât de hidoasă, sunt cuibărit în durerea unui copil care-a aflat că Moș Gerilă e doar o altă scorneală. Un copil care nu vrea să-ngroape, totuși, scorneala, o mai ține-ntr-o cameră, pentru cei care-și doresc să arunce un bănuț (pe pieptul ei să arunce bănuțul, așa cum e datina).

Și partea proastă e că nu înțeleg de ce. Nu știu ce m-a clătinat, nu știu de ce-mi vine să plâng și atunci când ascult cele mai stupide refrene. Plângeam când îi vedeam împreună, în reclamele cretine cu zăpada din povești, cu versuri șloampete, din ciclul: cumpărați, cumpărați, cumpărați (cam cum ar spune tovarășul Donald).

Încerc, de ceva vreme, să trăiesc la volum mic, să mă dau pe brazdă, să fiu recunoscător cu ce-am în farfurie, acum. Să fiu al naibii dacă nu încerc. Uite, bunăoară, niciodată nu mi-am dorit o mașină, dar azi am decis că trebuie să am una. Una mică. Una galbenă. Partea amuzantă e că nu am banii ăia. Partea și mai amuzantă, însă, e că nu am nici măcar carnet. Și sunt convins că aș fi un șofer nepriceput. Dar mă încăpățânez, de câteva luni, să mă tot visez la volan. Eu, la volan. Eu, la volan. Într-o mașină mică și galbenă. Sau neagră. Important e să fie mică. Nici măcar nu mi-ar plăcea să ajung undeva. Ar fi suficient să simt că pot să ajung undeva, oricând; să am un portal, portalul meu către… oriunde – cum ar spune R. Să nu mă mai ia pe mine la rost niciun ceferist!

Fii recunoscător. Dobitocenie mică…

Încep să mă uit cu jind chiar și la cărucioarele purtătoare de urlete foarte (foarte) tinere. E nostim că-n clipa aia sar peste un aspect “neînsemnat”: partenera.

Fii recunoscător.

Când valurile afecțiunii din Marea Mamă par că te înghit. Răsuflarea ei e acolo, aproape de a ta. Fii recunoscător. Nu-ți lipsește nimic, stomacul tău face urât pentru că exagerezi cu alcoolul prost și cafeaua. Cerul e încă albastru, iarnă nu avem în program. Fii recunoscător. Pentru cântecele triste, fii recunoscător. Căci cântecele astea triste ajung să-ți mângâie plimbările zilnice, dându-ți putere, mai urma să zic ceva acum, mai voiam să zic ceva, dar am uitat – ei, nu-i nimic, înseamnă că nu era important.

Poate că asta este tot. Te uiți de la mii de ani lumină către studenții care mărșăluiesc, veselia lor e enervantă, obositoare. Povestesc cu prea mulți decibeli, deci(!), ce zări superbe sunt prin alte părți. Nu îi invidiezi, nu ai vrea să le-ocupi poveștile îmbietoare, înmiresmate, îmbuibate. Aștepți să se facă verde… și-n tresărirea de la granița visării, verși jumătate din cafeaua de seară. În timp ce traversezi, îți privești degetele-nmuiate în cafea și nu știu de ce dracu începi să plângi (discret, să nu te vadă nimeni): cafeaua aia îți pare a fi sânge. Și-ți vine să te-oprești, chiar acolo, să verși toată… ce-o fi aia care-ți răscolește măruntaiele, care nu-ți dă pace să trăiești o viață cuminte, fără iluzii nefaste, fără povești cu lumini, fără gale-mpuțite, fără palme care să te-aprobe (cu reverb mișto). Fără evenimente remarcabile, o viață li-niș-ti-tă, române. Cu rialiti șouri de senzație, cu semințe de dovleac și alune. Și reclame la medicamente și mașini.

Da, să te oprești acolo, în mijlocul intersecției. Și să vomiți fără contenire, să se dilate timpul: ăsta să fie tot restul vieții tale, să vomiți toată nefericirea, toată jalea, toate revoltele, toate neputințele, toate… nuștiucumsălezic. O secvență de câteva secunde – derulată în câteva zeci de ani. Acolo, pe trecere. Hashtag Purificare. 

Toți oamenii sunt frumoși atunci când dorm

Pășesc cu încredere, nu știu io prea bine ce și cum se va lega-n mănunchiul acestei zile, dar altfel nu se poate. Am înțeles de ce renunți, atunci când renunți: pentru că vocea ta înmuiată în patetism, poleită de sinceritate… sună spart. Folosești o anume voce pentru vaiet, dă dependență, ajungi să te plângi, an după an, prin trenurile de Cluj-Napoca sau București sau Timișoara – era mai bine înainte, ce oameni, ce ținuturi; știi placa. Folosești o anume voce pentru cântec, joc și voie bună și, la rândul ei, ajunge să-ți dea câte un bobârnac generos.

Nu-ți sunt dragi, iată, nici jelaniile, nici heirupurile dimineților frumoase – în care pare că ai totul, în care pare că simți totul, cu tot suflețelul. No, simți că ești pe marginea renunțării, pentru că trăiești din plin sentimentul că nu ești tu, ăla care s-a priponit în fața oamenilor – hai la alba-neagra, un măscărici, un imitator spălăcit. Și n-ai vrea să renunți la scrisorile astea, e IMPORTANT să nu renunți. Clătim vocea, îi spălăm fețișoara, un strop de machiaj (așa, discret), sărim într-un picior, hop, gata, hai, dăm drumu’ la microfon, mergem înainte, ce naiba. Dacă vocea mea va căpăta alte nuanțe, va merge către alte-așezări… dacă-mi dreg vocea… mă vei mai iubi, mă vei mai recunoaște?

Îți descoperi adevărata voce doar în tăcere și parcă doar în compania anumitor chipuri. Ai vrea să poți, când vorbești cu vorbe, să fii la fel ca-n poveștile țesute-n tăcere. Pauză. Reluăm. Oricum, însă, mă bucur că sunt încă aici, pășesc cu încredere într-o dimineață superbă – eu am ales să fie superbă, cu vocea din momentul ăsta. Ne clătim de toate spaimele întunericului și luăm soarele la rost – de ce strălucește, oare, atât de tare, în luna lui Decembrie, și ce planuri mai moșmondește pe-acolo, numai și numai pentru mine.

Și înainte să ne urnim, trimitem o binecuvântare către toți oamenii care ne-au înlesnit călătoria, către toate lumile care ne-au plimbat de la zahăr la zahăr brun și-apoi la miere, către cimitire evreiești sau munți făloși. Rugăciunile mele îs către un Dumnezeu-scriitor, care a făcut în așa fel încât să-mi brăzdeze calea cu un grup infracțional, înțesat de personaje magnifice – adevărați eroi de poveste: neînfricați, neosteniți, cu poftă de viață, viață din aia… vie.

Și rămân cu ochii-n zare, inspir, expir, așa cum am rămas cu zâmbetul încâlcit în părul blond, care se odihnea pe-o canapea, la recepția hostelului din Cluj-Napoca. Mă trezisem târziu, dar tot printre primii. Și minunea asta care mi-a ieșit în cale, de cum am deschis ușa aaaal-bă și (căscat) maaaa-re… minunea asta mi-a potolit mersul, mi-a adăpat visul și-am avut încă un prilej de a binecuvânta Cerul, pentru cadou. Iată de ce-mi plac hostelurile, zic. Și-mi amintesc de Jean-Claude și Susanne, într-un hostel din Praga. S-a deșteptat cu el, foarte aproape de ea, el… uitându-se la picioarele ei, zice Susanne. Sunt prins la mijloc, ca un copilaș care are de luat o decizie, da’ el își iubește părinții, în egală măsură – și pe mama o iubesc mult, și pe tata îl iubesc mult; ce e de făcut? Cine pleacă? Corect ar fi să plece Jean-Claude, spune ea, așa ar fi corect, ea nu mai poate sta în același spațiu cu un om ca el. Nu. Și pentru că el nu pleacă, Susanne și-a strâns cortul vechi de 46 de ani și gata.

Norocul meu acum e că nimeni nu stă să-mi țină socoteala, nimeni nu contorizează clipele petrecute-n preajma soarelui de pe canapea. Dacă voi scrie vreodată o carte, un titlu interesant ar fi chiar ăsta: Toți oamenii sunt frumoși atunci când dorm. Și-am petrecut multe nopți prin aeroport (numai anul ăsta câte au fost!): Londra, Budapesta, Bratislava, Paris. Călătorii low-cost își plătesc zborul, uneori, și cu o noapte înghesuită-n buzunarul vreunui aeroport. Iar pentru o ciudățenie de copil, cum îs eu, e-o imagine șmecheră. Te uiți cum se aciuează pe benzile bagajelor, pe jos, în fața punctelor de check-in, pe puținele scaune din zonă, peste bagaje, îmbrățișați, încolăciți în jurul vreunei jucării uriașe, toți sunt incredibil de frumoși. Pentru că atunci sunt vulnerabili, sunt scoși din viteză, atunci visează, îți vine să-i strângi la piept, să-i faci semn de carte. Îmbracă pijamale de copii, nu sunt nici serioși, nici politicoși, nu au funcții și target lunar, sunt la un pas de moartea permanentă. Și tu le acompaniezi respirația, atent. Sunt păpuși… gata să tresară, gata să se-arunce-nspre joc, sunt tare frumoși oamenii ăștia care dorm. Toți. Așa cum le curge saliva… pe umărul vreunui partener care clipește des, cască și dă din cap, alungând vreun gând pribeag. Toți sunt frumoși, încerci să-ți imaginezi lumile pe care le poartă cu ei în valizele monstruoase, încerci să-ți imaginezi fețele celor care îi așteaptă, în gara pentru avioane… într-un alt capăt de lume. Drame obscure, tristeți răsunătoare care-s zvântate de curenții vestici, toate prăpăstiile s-or deștepta, odată cu minciunile din gestiune. Dar să mai zăbovim, să nu-i trezim încă. Lasă-i să fie frumoși, cu toții. Sunt împreună, sub un numitor comun, sunt împreună și sunt frumoși. Inspir, expir. Atât trebuie să faci. Visează în continuare, visează frumos.

Dar ceva mai târziu, când m-am întors către recepție… să fi văzut claia asta de aur, atunci, în momentul în care-și arunca privirea peste smartphone. Cârâia într-un fel murdar, enervant. Nu i-am reținut fața, dar îi țin minte respirația, mișcările corpului, na-ni, na-ni. Inspir, expir. 

Ăsta e momentul de care mi-e dor. Oricâte îndoieli ai avea, uitându-te în ochii ei (ce caut lângă ea? Cine e străinul care s-a apropiat de iluziile mele, atât de mult?) – oricâte îndoieli ai avea, zic, în momentul în care o privești dormind, învăluită de soarele (încă) timid de aprilie (sau decembrie), ascunsă de zăpadă (zăpada de aprilie, de ce nu), of, reluăm, reluăm… Oricâte îndoieli ai avea, zic, în momentul în care o vezi dormind, nu poți să nu-ți chircești inima un picuț – ce oamă frumoasăce sculptor dibaci. Mai apoi, când se va trezi, ce-o fi…? Om mai vedea noi ce-om trăi, lasă. Dar acum e frumoasă. Acum e cea mai frumoasă.

Și ne desprindem brusc din brațele amintirilor și spunem frumos, să ne-audă doamna dimineață: sărutmânaaa, doamna dimineață. Să ne trăiești, bună dimineața, soare fain! Bună dimineața, gânduri bune! Bună dimineața, Botoșani. Clătim, scuipăm, cum ar spune dentistul meu, să-i dea Cerul sănătate și dumnealui. În scurt timp, ne îndreptăm către Suceava, pentru o revedere de senzație.

Dincolo de fereastra ta

Vezi, eu ajung să-ți scriu abia când se face întuneric de ăla… înecăcios, de ăla rânced, atunci când mințișoara mea se-aruncă în tranșee, luptând cu fantome ridicole, cu demoni mucegăiți. N-aș fi sincer nici dimineață, dar poate că soarele acela vesel ar ajunge să-mi însoțească rândurile anorexice, s-ar așeza în spatele unei virgule, s-ar revărsa fără jenă, în ooooo-uri, și aaaa-uri și-ar fi tare bine.

Scriu atunci când întunericul rulează aceleași cântece zgomotoase, aceleași certitudini sumbre legate de ziua de mâine. Înșir cuvinte care nu mai înseamnă nimic pentru mine, mă prezint în fața ta cu zâmbetul ăla măsluit, îl știi prea bine – nu te poate păcăli. Adulmeci minciuna printre rânduri, sunt departe rău de tot ce-nseamnă viața asta a mea, cu toate că numai despre asta behăie gurița mea simpatică. Ești, poate, la fel de străină de tot ce ți se întâmplă, deși lumea te-ar putea acuza de egocentrism. Nu te mai poți concentra, în momentul în care defilează câte o poveste despre alți ochișori decât ai tăi. Acum câțiva ani, oamenii își făceau cărarea aproape prin tine. Se împiedicau de umărul tău, fără să-ți spună niciun cuvânt (cine l-a pus în drum, așa anapoda?). Acum ajungi să faci întocmai ca și ei – de unde a apărut bicicleta asta?! -, ți se întâmplă lucruri, pilotul tău automat plonjează-n tot soiul de dezbateri inutile, înnodând șirul acțiunilor – de obicei, cu palme și pumni (pentru ceilalți, pentru propria persoană; ce mai contează).

Scrii atunci când întunericul rulează aceleași scenarii dărăpănate, scrii cu pauze dese, te iei mult prea în serios, e un eveniment, nu-i așa, cuvintele trebuie selectate cu grijă, să nu fie prea strâmte, să încapă minciuna. Și să-i șadă cât mai bine. Și tot nu e bine. Soarele dimineții următoare te face să regreți fiecare rahat de virgulă, fiecare căcat de poezie “de uscător”.

Pentru că totul e o minciună, nu-i așa? Nu e doar un gând vândut de-ntuneric, nu. Totul începe cu o minciună, din momentul în care ni se dăruiește un nume și ni se spune că suntem mascul ori femelă, furnicuțe-n acvariu. Și corpul nostru ne-ajută, creierașul se-ncinge, atenția noastră zburdă către… femele. Aventuri din așternuturi pătate cu-ndoieli/regrete: le-așezăm cu grijă-n albumul cu poze, ca să spunem că am trăit câte ceva. Dar după ani și ani, cu toată știința noastră, cu toate clișeele turate, cu toate zicerile din bocceluță, nu suntem în stare să punem degetul pe-o rană și să-i spunem: asta e Femeia, asta e, gata. Asta mă doare, doctore. Și neștiind să deslușim semnele, ajungem să ne prescriem singuri-singurei: masturbări zilnice, de două ori, poate trece dorul, poate se simte bine animalul, oblojim cum putem o anume minciună și mergem mai departe, șontâc-șontânc, până la pista următoare. În derivă. Animalul nu e bine – mărim doza, la 3-4. Și-apoi ne-ntristăm cumplit și-nghițim și alte leacuri – după ureche, maică, ureche de măgar nefericit. Fir-ar el să fie de joc...

Mărturisesc, azi am încetinit pasul, zăbovind în dreptul unei femei. N-aș putea să-ți spun cum îi ședea chipul, între râurile de păr negru-pur. Am fost bucuros doar că inima mea a intrat într-a patra, că am mai putut simți o mișcare. Un seism neglijabil, de, însă când am pășit mai departe, afundându-mă încet în seara asta modestă, a fost, zău, grozav. La fel ca și-acum o săptămână, când m-am încăpățânat să rămân alături de privirea unei antilope-fără-frică. A zâmbit și-a rămas acolo, la fel de dreaptă, cu un zâmbet viu, naiv, hotărât.

Dar nu vreau să vorbim despre asta acum, iartă-mă, ar fi trebuit să nu pomenesc de-așa ceva, nu e bine. E-o seară decentă, totuși. N-a venit cu dureri de cap, nu a venit cu dureri de stomac, nici cu genunchiul umflat, n-a venit nici cu obișnuitele coate-n ficat – ai să mori de foame, vai de viața ta. S-a așezat cumințică, aproape ca o fată mare, la câțiva metri distanță de onorabilul meu suflețel și m-a întrebat în șoaptă: Cum vrei să fie?

Trebuie să-ți dai barba jos, îmi zice taică-miu, arăți tare urât. Mulțumesc, am s-o mai păstrez. Ca să arăt și mai urât.

Orașul în care-mi desfășor activitatea de exilat s-a aglomerat, aproape că ți-e frică să mai traversezi… atâtea mașini, atâția oameni. Atâția oameni care sunt într-o altă, cu totul altă galaxie – și te rogi să rămână acolo, te rogi să-ți dea pace, să nu te roage nimic, să nu încerce să se agațe de niciun fir din barba aia a ta. Îți închei plimbarea de seară și, odată cu ea, se-ncheie și vizita la vorbitor – cu încrederea în planurile trasate pentru mâine.

Cum vrei să fie? repetă seara mea, bătând din picior și fredonând un song pseudovesel. Îndrăznesc să mă uit la ea și îndrăznesc să spun că e frumoasă, în modestia asta a ei. Aproape că mă simt dator acum să-i las ceva pe noptieră, să aibă și ea (când o-mbătrâni și s-o preschimba în noapte-n toată firea) nu știu, de-un cocoș sau doi, de o stea căzătoare, de un fulg de nea turmentat. Aproape că mi-e teamă de cumințenia asta a ei – urmează ceva, trebuie să urmeze ceva. Acum două nopți, am avut impresia că rămân fără a-er: gândurile mele au pornit într-o cursă cretină, urmărind posibila deteriorare a sănătății mamei mele. Mi-a luat vreun ceas să mă liniștesc. Dormi, dormi… dormi, puiule, dormi.

Am decis să-ți scriu zilnic. Ai să mă ierți, draga mea, nu mă pricep la croitorie, e cât se poate de evident. Dar vreau să învăț, vreau să-mbrac minciuna asta-n straie curate, simple, cinstite. Am să ajung să fiu un mincinos care nu va spune decât adevărul! Și-am să las ifosele astea de mare scriitor, am să încerc să mă joc cu vocabularul ăsta limitat, să punem de-un șotron onest, da, să desenăm alte granițe, să-mpodobim sârma ghimpată, cu flori și bomboane. Dincolo de fereastra ta, e-o insulă cu numele de B. – poți să-i spui Botoșani, dacă vrei. Și-n insula asta, trăiește un bărbos încruntat – care mormăie, mai mult decât vorbește; care e hotărât să-ți sărute umbra. Am zis.

Chiloții de la etajul 3

Anul trecut, pe la ora asta, eram cu Miguel printr-un cuibușor arhiprăfuit din Brno – cu muzică la fel de interesantă precum cehoaicele din împrejurimi. Înainte cu două-trei ceasuri, deschisesem două sticle de vin: ăsta e expirat, se strâmbă Miguel; și uite-așa decidem să ne descotorosim de Modrý Portugal.

Halim țigară după țigară; vorbesc mult și încerc să fiu amuzant. Am hotărât că nu ne place țara asta. Eu am să rămân, totuși, îi spun lui Miguel, urlând. Asta e misiunea mea pe 2017: să rămân într-un loc, chiar dacă-mi provoacă arsuri gastrice, să nu mai fiu Prințul Miorlau. Încă am o energie sănătoasă, îmi zic, urmează un 2017 fabulos, am să văd Viena (aiurea, n-am văzut nicio Vienă, deși eram la două ore și-un picuț distanță de multmultlăudata citadelă), am să filmez și-am să montez așa cum nu s-a mai văzut pe YouTube. Și-am să scriu și-am să citesc și-am să iubesc o dată pe lună (cu 2000 de coroane cehești am să iubesc un ceas și jumătate) și-am să mănânc bine și-am să merg pe bicicletă și-am să beau bere cehească și-am să beau șliboviță slovacă și-am să dansez în Fleda în fiecare săptămână și-am să ies la plimbare cu Kikina, măcar de două ori pe săptămână, și-am să învăț ceha. Să învăț ceha… e musai. Oare mai are rost să spun câte planuri au fost bifate, în următoarele opt luni?

Suntem în Crăciunul lui 2016, iar eu și Miguel tânjim după Portugalia. El știe cum e soarele ăla, eu nu am habar decât că într-o zi voi fi în Lisabona, negreșit, ascultând fado și iubind gratis… o româncă. Clubul se micșorează din ce în ce mai mult, cu toate că am rămas din ce în ce mai puțini omuleți. Maja nu e acasă, nici cățelușa Kiki nu e acasă, au rămas doar iepurașii din living. Miguel va dormi în living. Mi-a adus cadou de Crăciun, un ceai pe care-l beau și azi – producție austriacă. Eu nu i-am luat nimic, dar am asigurat vinul și ingredientele solicitate. Miguel a gătit; și zici că avea turbinca lui Ivan, rucsacul lui fără fund tot făta: ou, tigaie, sac de dormit, mere, alt ou, semințe de floarea-soarelui, piper (aveam și eu, Miguel, ce Dumnezeu!) și alte câteva lucrușoare comestibile aduse din Praga, cu mare bucurie.

Am decis că nu ne place țara asta. Miguel e-n Praga de o lună și-un pic. Are-un fel de a pufni foarte nostim. Mă întrerupe, uneori, ca și cum ar trebui să-mi comunice un aspect de-o însemnătate de-o-se-bi-tă: Look, Grig… Se uită fix în ochii mei și-mi spune cât de mult detestă locul ăsta și cum abia așteaptă să se-ntoarcă-n patria lui.  Și-n loc să dau vina pe el, că din cauza lui îmi amintesc cât sunt de departe de .ro, îl iau în brațe și-i pansez urechiușele cu vorbe de mulțumire. Cu Miguel nu m-am simțit niciodată singur, cu Miguel nu m-am simțit niciodată în plus, ridicol și oropsit. Miguel vorbește o engleză mai proastă decât a mea, dar ne înțelegem fără vreo dificultate notabilă. Do you like tempeh? Yes, it’s fantastic!

This wine is not good. This is expired for sure. I won’t drink it. You better not drink it either. Let’s drink a beer in the city, right?

Sunt cu Miguel într-un clubușor arhitembel, sclipitor precum ochișorii cehoicelor din împrejurimi. Am băut destul pentru o singură seară, am fumat cât pentru o-ntreagă lună. Nu mă las, trebuie să lupt, horcăi. Look, Grig, let’s go home, ok? Okay, mergem home, Miguel.

Și dimineață, fumăm în tăcere, în părculețul din fața domiciliului meu. Plouă și Miguel îmi rulează următoarea țigară. Ultima zi cu Miguel. Mâncăm supă cehească, de oraș – îngrozitoare supă, n-aș numi-o așa, da’ foamea nu face nazuri. Când mă voi întoarce-n țară, voi prețui și mai mult mâncărica noastră românească, așa să știi. Și din fața “supei”, România e frumoasă până la lacrimi, e blândă, e tânără și zglobie, e bogată și credincioasă.

Și plonjăm în Crăciunul lui 2017. Crăciun cu soare, vreme primăvăratecă. Da, soare, soare care m-a tras de gene: afară din pat, hai, copile! Înoată cu bucurie, în ziua asta frumoasă, du-te. Cadou de Crăciun, bucură-te de soarele ăsta blajin, copile, bucură-te ca un bătrân reumatic ce ești. Și seara, se-așează-ntre sprâncene aceleași încruntări. Se zice că de Crăciun, tre’ să fii mai bun, leru-i ler, hop și-așa. Vecinii mei dragi îmi playază cele mai recente manele, Facebook-ul horcăie de ură, mustește de încrâncenare, în jur ți se-arată, parcă, numai combinații, găști, proxeneți și binefăcători cu cagule. Și ți-e ciudă că tot puroiul, toate bubele urcă-nspre soarele ăla de dimineață, te fac să te îndoiești, să te temi, să te clatini, să vomiți .ro-ul ăla cu care te-ai tot îndopat în vis. Și totuși, nu ai să pleci.

Miguel e în Portugalia, îmi urează de bine. Mi-e dor de el. Încerc să-mi amintesc o conversație din noiembrie 2016, dar se-ncurcă amintirile, nu știu cum naiba, dar se mai întâmplă.

Și-ajungi să te uiți la 21 noiembrie 2017. De la etajul 7 al hostelului tău din Berlin, poți vedea clar cum un bărbat-gol-chiar-gol defilează prin fața singurei ferestre luminate de la etajul 3 – blocul de vizavi. Privește-n gol, probabil, cu penisul din dotare legănându-se ușurel. Se așează pe veceu. În jurul meu, oamenii beau. Afară, bicicletele-și continuă galopul firesc, tramvaiul se-avântă la fel de încrezător. Și toată cearta dintre R. și I. se estompează, toate tristețile mele pălesc, e un om pe veceu, îmi amintesc de Amelie (parcă ăla era filmul, nu?) – oare câți oameni mai sunt în poziția gânditorului, în acest moment?

Nu mai aud nimic, râd pentru I. și R., dar înăuntru, în mine, e-o liniște mormolocească. Omul de pe veceu își atârnă chiloții în fața ferestrei, în fața noastră – oare l-a mai văzut cineva? Mașinile accelerează, mașinile torc, la etajul 4 rulează o telenovelă britanică.

Lumina rămâne aprinsă, chiloții rămân atârnați, nu știu ce e cu mine acum.