Scrisoare către Penelopa

Femeia de lângă tine nu e frumoasă și asta nu pentru că buzele ei nu-s suficient de obraznice. Termini de păpat toată dragostea pe care ți-a preparat-o ca pe-o supă la plic. Te ghemuiești la pieptul tăcerii și-i numeri bătăile inimii. Nu-ncerca să alergi către vreun cuvânt anume, către vreun zâmbet cu papion.

Femeia de lângă tine nu e nicidecum o gospodină grozavă, dar s-a străduit, trebuie să apreciezi că s-a străduit; se-așterne tristețea, o simți, o simte și ea, femeia de lângă tine. Vă-mbrățișați, speri să treacă noaptea cât mai ușor – așa cum trec toate tristețile de duzină. Pentru că asta e o tristețe industrială, prost lucrată, lasă urme ușoare, nu strică stomacul prea tare, dispare din viața ta până a doua zi. Nu spune nimic, privește fix către pata de pe tavan și mângâie mâinile de femeie care-au parcat pe corpul tău.

Primăvara are miros de femeie, îți spui, după două beri, gata, ești din nou poet, adulmeci viața, îți ciupești o venă, ești viu, e bine, hai cu ziua de mâine, nu mi-e teamă, nu mai tremur în fața dimineții, nu mă mai doboară nicio seară. Sunt puternic, aproape bărbat.

Primăvara are miros de femeie, repeți fascinat de zeama vorbelor tale. De femeie adevărată, insiști, nu fabricată-n ramele de pe Instagram. De femeie care asudă-n dans, care naște, care știe cânta, care-ți înmoaie încruntarea, care boxează cu nefericirea ta, cu nemulțumirea și grijile pitite-n tâmplele tale de băiețel speriat. Primăvara miroase a femei care nu au chef să-nvețe definiții. Femei care refuză orice fel de 50 de sfaturi despre cum să. Femei care nu capitulează în fața urâțeniei. Care așteaptă și speră. Și țes mici miracole. Și cresc bărbați-regi și înalță zmeie către adevărul curat și vindecă și dăruiesc bunătate. Și poartă rochii, pe biciclete, clopoței în călcâie, ele sunt dincolo de mâzgă, bârfe și furtișag, ele-s basme ambulante și nu-și vând ochii-n online (pe zece laicuri și paisprezece inimioare și douăzeci și trei de mirări).

Dragă copilă, ești un miracol, într-o viață anterioară cred că am fost închis într-un trup ca al tău. Se-așterne tăcerea aia slută, simt că regreți o țâră că ești aici. După câteva momente în care amândoi privim cerul de beton din apartamentul închiriat, de la periferia periferiei, după câteva momente de of-uri îngropate adânc, te-ntreb, ca un copil prost ce sunt, ce naiba mi-ai putea răspunde, nu știu, să fiu al naibii, te-ntreb cum e să fii… femeie. Asta te-ntreb, iartă-mă că te întreb. Și tu tresari, ca dintr-un vis urât te înalți către mine, ce vrei să spui, cum adică. Nu știu, zic, spune-mi cum e să fii, habar nu am, cum e să fii acolo, mă-mpleticesc în puținele cuvinte pe care le mai am la ora asta prin gușă, cum e să ai sâni, zic, cum e să ai vocea asta, nu știu ce dracu vreau să aflu, de fapt. Mă uit la corpul de lângă mine, parcă m-aș uita la un bun pe care l-am deținut, în trecut, într-o zi îndepărtată, în gât mi s-a oprit o mică mirare, e oare posibil, parcă mă privesc din afarăSpune-mi, draga mea, cum e să fii acolo. Cum e să fii un basm ambulant. Amintește-mi, cântă-mi, știam și eu cântecul ăsta, între timp mi-au spus Grig, bărbătuș, am uitat cum e să porți picioarele alea grozave.

Și ea te privește cu un gram de oboseală, afecțiunea ei a fost epuizată pentru o-ntreagă săptămână. Mâine dimineață va pleca din încăperea asta, pâș-pâș, va încerca să nu te trezească, iartă-mă, nu mai pot rămâne. Acum se uită către pata din tavan și-ncearcă să te facă să uiți întrebarea.

De-ar înțelege că-ntoarcerea ta către fundul ăla de femeie înseamnă, de fapt, o întoarcere către acasă. Căci într-un corp de femeie ar trebui musai să te simți acasăCum e să fii un basm ambulant? Încerci din nou: cum e să ai sâni? Și-ntrebarea asta a ta e, de fapt, cum e să-ți curgă prin sânge cuvântul mamă, cum e să fii atât de aproape de început, cum e să știi că poți struni o voce nouă, proaspătă, care să sfredelească nedreptatea, care să-mblânzească ghimpii atâtor războaie? Cum e să fii atât de aproape de vis? Cum e să poți să calci prin centrul orașului – ca o regină, uimind necredincioșii, șlefuind aerul, alimentând cântece de vitejie, de dor, de victorie, de mai știu eu ce. Am să vorbesc mai încet, iartă-mă, sunt amețit rău.

Și-ți îndrepți binecuvântările către colega ta de bancă, ce zână pricepută, și-a așezat băgăjelul în camera ta, a-ntrebat unde e baia și abracadabra, casa ta s-a transformat în cămin. Acum nimic nu mai e la fel, zâmbești tâmp, aerul s-a-mbujorat, patul tău nu mai scâncește a depresie, murdăria n-a avut nicio șansă în fața ochișorilor ei de zână bună.

Cum e să fii femeie? întrebi gândindu-te că poate ar fi timpul să pleci de la pieptul acela. Cum e să știi că poți fi icoană, basm, PenelopăȘi sânii de lângă tine sunt acoperiți acum, gata cu autopsia, încetează… Nu am găsit decât un pui de simulacru, oricum. Abia aștept să vină dimineața, să plece la ea acasă, să rămân singur, singur… Și binecuvântările-ți fug către Penelopa, către o femeie de hârtie, către o femeie umplută de toate definițiile pe care ai încercat să le-ndeși în pieptul ei, de-a lungul timpului. Și-i scrii o scrisoare, și-i trimiți o lacrimă de poet. Aiurea. #alcool.

Cum e să fii femeie? Și-ți aduci aminte de-o-mbrățișare, una dintre îmbrățișările de împrumut, și ți-e dor de I., de copiloșeniile ei, de mancârțoșeniile ei, azi încă îi mai folosești aparatul de tuns, când ți l-a dat în dar sigur nu s-a gândit că o să-l folosești atâția ani. Nu pleca, nu pleca, îți răsună-n burtică șoaptele ei, din ce în ce mai tare, urlet, urlet, vuiet, cascadă, sacadat, pe șapte mii de voci, nu plecaaaaa.

Dar ai plecat. Către Penelopa ai plecat. Să o cauți pe femeia aia de hârtie, într-acolo ai plecat, da. A meritat? Cred că asta te-ar întreba I., dacă te-ar vedea azi.

Nu știu, chiar nu știu, am să-ți răspund la primăvară. La primăvara viitoare… 

YouTube: Oren Lavie – Second Hand Lovers; melodie dăruită de Cornelușa. La mulți ani, dragă Cornelușa! Ce bine că ești acolo.

Martie, bine-ai venit!

A fost odată o vreme în care iarna era iarnă; zăpada venea și pleca odată cu veselii clopoței de lerȘi Hrușcă nu respira prin Canada. A fost o vreme în care păsările călătoare se-ntreceau către mantrele școlerilor, sms-urile erau taxate fără milă – fie ca primăvara aceasta…, senin în cuget și-n simțiri, sănătatea noastră cea de toate zilele, mugurii vieții noi și câte și mai câte.

A fost odată o vreme în care-mi plăcea o fată care locuia, deloc surprinzător, în banca a patra, rândul de la geam. N-aș fi împărtășit asemenea grozăvie nici celui mai vrednic prieten – nici n-aș fi avut cum: pe atunci nu cred că aveam vreun prieten. Ce răsturnări spectaculoase s-ar mai  fi agățat de obrajii mei, de-aș fi avut în preajmă una bucată Daniel, să-mi ardă un: lucrurile-s bune și s-or mai tocmi. Sau poate-un frumos: hai, sus inima. Purtam plete mătăsoase, aș putea spune că eram chiar frumos, aveam o frumusețe de fată; și o cumințenie pe alocuri mai enervantă decât una de fată. Când scriu aceste rânduri, mă întreb cum de nu s-au atașat ele de mine, pe vremea aia în care chiar eram frumos.

N-am înțeles niciodată treaba asta, dar unii au stabilit, la un moment dat, că 1 Martie e ziua-n care doar băieții trebuie să primească mărțișoare. Așa se face că de 1 Martie, doar fetele porneau asaltul. Fetele și cu mine. Pentru că încă de mic mi-am dorit să fiu un grig-contra veritabil. Juram mereu și mereu că nu am să mă căsătoresc niciodată, așteptând chiar să fiu lăudat pentru astfel de jurăminte. Pe ascuns, însă, devoram povești despre Diene-Cosânzene. Și-atât de mult îmi plăcea părul ei, și-atât de mult îmi plăceau hainele ei, și-atât mi-e de dor de primăvara aceea în care-mi tremurau mâinile pe mărțișorul acela. Urma să-i penetrez sfetărașul cu acul ăla. Da, da, încet, încet, cu grijă, așa, e bine. Foarte bine. Mi-e dor de primăvara în care… rămâneam (aproape) ultimul care primea mărțișor, din partea ei. Eu nu eram nici măcar rezerva-rezervei. Intram în secțiunea: dă-i și lui, să nu se simtă prost. Și eram destul de frumos, acum îmi dau seama.

Martie, bine-ai veniit, Mărțișorule…

Cântam cu toții, iar eu o priveam, pe furiș, ce frumos îi șade mărțișorul, ce frumos cade soarele-n părul ei. Dianaîmi place de Diana, aceste vorbe aveau să-mi aducă numai necazuri, câțiva ani mai târziu. Glume peste glume peste pufnituri răutăcioase. Și ce-am înțeles atunci a fost că Diana e sinonim pentru rușine. Și-apoi că fetele sunt din altă plămadă, ele-s altfel, ele nu au astfel de gânduri – doar băieții.

Păsările călătoare, cip-cirip,

După recreația mare își va da jos mărțișorul meu, mărțișorul ăla îi arde pieptul, o chinuie.

Se întorc la cuibul loor, cip-cirip,

În clasa a VI-a, fetele au fost luate cu arcanul, de la ora de sport. Profa de biologie are o discuție cu ele, despre sex. Împreună cu M. ne gândim să facem ceva – chiulim de la oră, pentru câteva clipe, ne lipim urechea de ușă, și-apoi ne gândim să o reclamăm pe profă. Așa ceva nu este posibil. Așa ceva este peste putință. Nu înțelegem foarte clar ce și cum, nici după ani și ani nu vom fi înțeles atât de bine, ne revoltăm și ne mirăm și ne sare suflețelu-ntr-un picior. Diana mi-a smuls mărțișorul din mână: “lasă că mi-l pun singură, mersi”. În piept și-a păstrat doar două-trei mărțișoare. Pe restul le-a spânzurat de-o foaie. Al meu a murit pe foaie.

Și prin razele de soare, cip-cirip…

M-am mutat la altă școală. Colega mea de bancă nu face nazuri, s-a bucurat de mărțișor. Nu știu motivele, dar are etichetă de ostracizată. Am să regret o viață-ntreagă că nu m-am bătut cu Sava: las-o, bă, împace, nenorocitule. Așa ar fi trebuit să-i spun.

Acum fetele au sâni și-și plimbă mândre mărțișoarele, pe holurile școlii, sunt ca niște generali înfumurați. Decorații, jertfe ale vreunor iubiri de primăvară. A murit fostul meu diriginte. E-un soare leneș și Ș. este singură acum.

Și prin razele de soare, cip-cirip…

Am uitat continuarea. Dar știu alte câteva bucurii cu ghioceii și toporașii, cu doamna învățătoare și cu albinuțele, cu iarba și dorul și pacea și râurile de soare și pădurile clocotitoare (fără disfuncții erectile), fără reclame la pastilele pentru articulații.

Și știu și-un moment în care, mic, destul de aproape de T0, să fi avut vreo 5-6 ani?, mă jucam cu păpușile mamei mele. Atunci a fost momentul în care m-am îndrăgostit, cred, pentru prima oară. Miroseam lacom rujul mamei mele – îl împrumutasem pentru o clipă, nimeni nu se va supăra. Și-n jur era primăvară, și păpușile-acelea miroseau a adevăr, a suflete vii. Și prin ochii lor, n-am să uit niciodată, am pășit într-un viitor în care am simțit atingerea câtorva taine (încă nu le știam numele, dar le simțeam răsuflarea). Și-acum îmi amintesc de clipa aceea, da, parcă pentru o bătaie de inimă nu am mai fost copil, o mică eroare de script, un bug, nu ar fi trebuit să am acces la acele revelații.

Și prin razele de soare, cip-cirip…

Nu e-un soare închipuit, nu. L-am visat (alături de alte bazaconii), l-am implorat o noapte-ntreagă, vino, vino. Eu, cel care nu prea spune așa ceva. Vino. Eu, cel care s-a obișnuit cu frigul, cu cerul bolnav, cu jaluzelele trase. Vino. Măcar azi. Și iată-l, m-a trezit în dimineața asta – e chiar un soare potent, un soare adevărat, haide, îmi zice, ești încă aici. Deșteptarea.

Nu trage de mine, nu, nu mă bruschează, o face cu emoție, așa cum am făcut și eu cu iubita aia pe care am vegheat-o, o noapte întreagă am vegheat-o, neputând să adorm de fericire. Hai, deșteptarea, bună dimineața, îmi șoptește, așa cum îi șopteam iubitei mele adormite, cu pleoapele-ncinse, fix așa îmi șoptește. La proră, o primăvară mai rușinoasă ca oricând, o glumă – ar spune unii. Butaforie peste butaforie, și totuși, momentan, ni s-a asigurat cadrul propice pentru toate cântecele de odinioară.  Pentru nădejde și credință-n iubire* (*în limita stocului disponibil). Mi-e teamă să deschid televizorul, vreau să cred că soarele ăsta e la fel, peste tot, că toată România e-un zâmbet, că mărțișoarele sunt schimbate pe alte mărțișoare, că păstrăm în pieptul nostru simbolul unei primăveri dintr-un alt secol. Binecuvântate fie îmbrățișările și visurile copilăriei.

Iar dacă soarele ăsta m-a auzit și a făcut tot ce a putut să ajungă la termen, pe 1 Martie, a dat check-in, iată, înfruntând o iarnă nedreaptă… Dacă soarele ăsta a fost atât de prezent, surprinzător, da, surprinzător, de 1 Martie… eu, eu de ce să nu-i răspund pe măsură? Îmi încleștez emoțiile atrofiate, zâmbetul neoxigenat, sunt gata, pregătiți caii, pregătiți drumul, sosesc.

Maică-mea îmi întrerupe scrisoarea, mi-a adus un mărțișor, se prinde la-ncheietura mâinii, așa-s instrucțiunile, și-apoi o să simt că e primăvară, cică. Botosunny, 11 grade cu minus.

Fie ca primăvara aceasta să vă aducă-n dar boticul umed al unei lumi noi. Hai cu soarele. 

Prieten drag…

Prieten drag, vistieria mea pare că se golește: simt că am la îndemână din ce în ce mai puține cuvinte, mă poticnesc la fiecare virgulă, și-acum încotro, mă tot întreb, îmi tot dau peste mână, mă doare spatele, mă ustură ochii, dureri de măsele – din nou; din cuvintele astea puține, și mai puține sunt plămădite întru adevăr. Acum cred că înțeleg jelaniile bătrânilor. În Republica mea, stingerea se dă, știi, din ce în ce mai târziu. Mi-e urât să adorm, în unele nopți ajung să mă întorc de pe-o parte pe alta ș.a.m.d. ore-n șir, da, tot gândindu-mă la maică-mea, la taică-miu – oare mai respiră, sper să-i reîntâlnesc în zori.

Acum înțeleg jelaniile bătrânilor, cum se mai cocoșează ei câte-un pic, cum își mai scrijelesc câte-un rid, atunci când rămân fără vreun camarad. Mărturisesc, a început să-mi fie teamă de moarte – de moartea ta. Bagă bine la scăfârlie ce-ți zic amu, Ionuțule: poți să te superi pe mine, să-mi ștergi moaca de prin istoricul navigării. Să apeși SHIFT + DELETE pentru toate plimbările noastre. Dă-mi ban permanent. Blocat. Gata. Ciuciu comunicare. Ciuciu felicitări aniversare. N-ai decât să faci un legământ cu matale că n-ai să-mi mai vorbești, în următorii 79 de ani. Accept. Poți să-ncepi numărătoarea, chiar de mâine. Numai lasă-mi o fereastră, o crăpătură mititică, un firicel de semnal, bip, bip, bip, biiip, biiip…, sunt aici, sunt aici, sunt încă aici. Te rog să nu îndrăznești să dai log out înaintea mea.

Să mă ierți dacă am să-ți mai scriu despre marile mele probleme, să mă ierți, regret toate năframele înlăcrimate pe care ți le-am înmânat.  Băiețel fără prea multă minte, ăsta mi-s, doar mă știi, habar n-am când o să-mi fie mie bine – binele mă-nspăimântă. M-am obișnuit să duhnesc a sărăcie, a neputință, a pomanagiu. Ceva s-a schimbat, totuși, în ultimii ani: atâta pucioasă mi-a fătat gura, atâta aoleu și of și Doamnee, încât mi-a revenit cheful de redecorat cochilia. Nu mă mai avânt atât de ușor spre oricine-mi iese-n cale, nu-mi mai expun aripioarele bandajate, pe tarabele din centru.

Vreau să aud de la tine că nu te dai în lături de la a fi viu, vreau să aud că ești iubit, iubit cu ardoare. Că, la rându-ți, ca o pasăre de pradă, sari la gâtul iubirii Ei – cu propria-ți iubire – sfâșie tot, puiule; devorează, arde tot, mergi dincolo de-ntuneric, sugrumă întunericul-întunericului, stăpânește-l, fii rău, fii o fiară, fii o fiară frumoasă.

Te rog. Aleargă și pentru mine, dansează și-n locul meu, ia-ți iubita de braț și-mparte cu ea tăcerile pline de sens și urletele înghețate. Rămâi generos, așa cum te știu. Și înțelept. Fii. Prezent. Spune-o cu toată inima. Prezent. Mai tare, copile. Încă o dată.

Răzbună-mă, trăiește și pentru mine ce poate n-am să trăiesc niciodată, cu genunchii mei răblăgiți. Înalță-te iar și iar, nu mai e loc, nu mai e timp de întristare și chin, sugrumă bolile ochilor, sărbătorește-ți bărbăția. Bucură-te, încăpățânează-te, ia-ți avânt și bucură-te zgomotos – ai plătit pentru clipele astea. Have fun, domnule. 

Poezie chinuită, de uscător… Și totuși…

Vreau să știi că am să-ncerc să urc și eu, către tine, bătrâne. Să pot să-ți ating zborul, din când în când, să putem să-mpărțim câte-un chiot. Mateloți, camarazi, frați de cruce, bravi exploratori. Fără de astâmpăr.

Asemeni unui școler din clasele primare, îți scriu azi, pe-un rest de hârtie. Dragul meu Prieten, eu te iubesc – până la lacrimi. Amăreala din cerul gurii e ceva mai senină, ghelbanoșagul e mai puțin împuțit. Îți mulțumesc. Vecinii rulează cântece de petrecere, ca de obicei, fără număr, să moară dușmanii, altfel nu se poate, nu, nu. România mea e prin spitale, România mea nu e bine (așa cum mi-au ros moliile pantalonii de pijama, așa îmi rod grijile astea suflețelul… Visez că o să mă lăsați singur. Voi toți, bărbații și femeile din linia întâi. Și eu sunt slab, sunt un prinț Miorlau, am să clachez un-doi, fir-ar să fie).

Ți-o spun drept, bunul meu prieten, cu vorbele care mi-au mai rămas, pe fundul unui sac peticit, fără să am pic de alcool pe conducte. Nu-ți cer prietenia veșnică. Nu-ți promit prietenia veșnică. Asta ar fi cu adevărat o mare tâmpenie. Nu-ți cer să-mi asculți supărările cotidiene. Nu-ți cer să-mi îndulcești ceaiul de pipote. Vreau să luminezi. Să trimiți semnale de lumină – aici, aici. Oamenii-s încă frumoooși… Aici, aici… Sunt aici. 

Uneori, pentru că nu știu cum să-ți răspund pe măsură, bunătatea ta mă sperie; onestitatea ta mă sperie, mă sperie că încă vezi ceva-n ochișorii mei, mă sperie că încă pariezi pe genunchii mei ronțăiți de reumatism.

Dar dincolo de-aceste spaime, cum spuneam, stă una cu adevărat îngrozitoare: spaima de moarte – de moartea ta… Fii generos, așa cum te știu, și fă cum te-am rugat: tu stingi becu’, s-a-nțeles?

Desenează-mi o femeie

Somnul de după-masă mi-a adus-o-n dar pe Maja. Mă vaiet: mă doare capul, mi-e răăău. This is a man’s flu, spune Maja; zâmbește precum o regină, apoi se răstește la Kiki și-apoi își toarnă o țâră de șliboviță. Dacă vreau și eu? Da, te rog, vreau, vreau. Și uite-așa ajung din nou în Cehia, în apartamentul meu u-ri-aș din aproape-centrul simpaticului Brno. Am în fața mea o oamă care seamănă cu iubita aia din albumul foto 2012-2013; și-o cățelușă aproape-depresivă. Nu știu dacă-s fericit, nu cred că-s fericit, sigur nu sunt fericit, dar pentru moment… întrebările alea au amuțit, mustrările alea au amuțit. Ne ridicăm din pat fără să comentăm, schimbăm două tramvaie, începem totul cu o oră înaintea României. Avem card de acces, avem card de ăla… pentru pontat; avem pauze de masă și pauze pentru pișat, ședințe și traininguri extrem de serioase. Avem colege care aduc plăcinte cu brânză dulce și ciocolată și cafea de aia bună – nu ca aia din bucătărie. Avem și masă de ping-pong și televizor și playstation. Și ucrainence frumoase. Și bulgari băgăcioși. Și recepționere (recepționere și atât).

Am învățat să tolerez frigul. Nu mă mai sperie ca odinioară. Și nu, nu e nevoie să deschid fereastra: e suficient să intru-n baie, ca să aflu ce mă așteaptă. În tramvai, cehoaicele-s purtătoare de fustă, cât curaj, domnule. E ger, mi-au înghețat pupilele, iar ele valsează – iarna nu le poate îngropa sub cușme și pantaloni de ski. Zâmbesc victorioase cehoaicele astea cu super-puteri, în stânga și-n dreapta: știm că suntem frumoase, știm că salivați, știm, știm. Au clopoței în priviri (aici, aici) și-n pieptul meu nu se-ntâmplă nimic, nicio ușă nu scârțâie (aici! bea-mă!), nicio emoție pe trapez, nimic. Le măsor picioarele, le măsor pieptul, le măsor cocul și fundul, la coborâre. La mii de ani lumină mi-s… Sprâncenele lor n-apar pe tabelul niciunei case de schimb valutar – am căutat, m-am interesat, te rog să mă crezi.

Desenează-mi o femeie, ar fi spus Micul Prinț.

Mașină de făcut copii, exponată într-un muzeu gigantic, actriță iscusită, profesionistă în frământatul iluziilor. Ea aleargă pe tocuri, în urma autobuzelor de noapte, pufnește și cântă și leagănă pui de oameni și plânge când i se naște câte-un fir de păr alb. Gângurește, se ridică pe vârfuri ca să culeagă o buză, să-ndulcească un obraz, e mai mult fetiță decât bunică, e mai mult armă decât savarină, e mai mult fund decât voce, mai mult augmentare mamară decât vis, e jeg și lapte, deopotrivă, sânge și vomă, doină și slujbă de-nmormântare, e zgomot și pădure-n munți. E-o jucărie sexuală. Ea e venin, e deșert și vin și păpădie. E un baraj de acumulare și spicul de grâu. E geamăt, freamăt, ea e o curvă, single, ofilită, îmbibată-n anxietate, cu mintea ei de femeie, rabdă sau ocărăște, soția mea, șefa mea; răspândește boli și destramă lumi, țese dezamăgiri, seamănă bucurii zbenguicioase. E fabrică de cadouri, candelă și icoană și mir, miros de sex și atât, unghii și epilări și suspine și proteste și violuri. E drujbă care-ți retează picioarele, plasă de siguranță, susținătoare înfocată, acritură la borcan, beton, zaț și ocean. Ea e ctitoră de cămin. Ea e patrie. Ea e limbă. Ea este… zidită-n dorul meu.

35 de minute la 175 de grade. Preîncălzire: 10 minute. Cumpărăturile + servirea: 45 de minute. 7 minute: o țigară (fumată afară, în întunericul verii, într-o stație de autobuz). Două mii de coroane – o oră și jumătate. Atât. O oră și jumătate în care nu ai timp să te întristezi, nu ai timp să te-ndoiești, ești acolo, acolo. O oră și jumătate în care adevărul ăla e mai adevărat decât orice adevăr de afară; nu simți că ești înșelat la cântar. O oră și jumătate în care nu ai timp pentru definiții și glume stupide, nu ne prefacem că vom fi împreună și mâine, și poimâine, nu ne e teamă de despărțire, nu ne e teamă de liniște și nici de transpirație, nu ne e teamă să fim dezgoliți, să râdem zgomotos. Ăsta e corpul. Ăsta e jocul. Un joc executat conștiincios, fără regrete și temenele imposibile. Fără prieteni-arbitri. Fără poze pe facebook, fără planuri scoase din vreun template, fără reclamații, fără garanții pe 5 ani, fără încrâncenare, fără urlete. Cele mai prețioase îmbrățișări – rămâi ancorat, în brațele ei, ca și cum lumea urmează să se frângă, să pășească-n întuneric, bâldâbâc, s-a gătat, merem acasă. Ea te roagă să nu mai bei șliboviță înainte de-ntâlnire. Promiți că vei face întocmai, data viitoare. Data viitoare… Ți-am adus ouă Kinder, ce surprize cretine îs amu, când eram mic cumpăram în prostie, ce vremuri, ce jucării frumoase, o copilărie muncită, da, munceam la fiecare surpriză din ouăle alea.

Și-așa se termină visul, așa se termină ziua. Mă arde stomacul, mi-e dor de S. Mi-e dor de I. și C. și R. și T. și A. Le binecuvântez suflețelele, le mângâi pe creștet frumusețea și bunătatea și – hop! – înapoi în sertar. Desenez un bloc luminat. Zeci de inimioare zgomotoase, cântece vesele, înflorate: femei cu mânuțe de zânuțe, cu pantofiori de prietene, de iubite, de fiice. Privește luminile din zare – acolo îs toate-toate; încă există refren de iubire, încă există pântece care să-ți poarte zâmbetul. Zâmbetul ăla mișto, pe care nu l-am mai văzut de mult.

Mâine revine iarna, așa am auzit. Noapte bună…

În aceeași haină și-n același decor

Timpul curgea nemilos peste draperiile prăfuite, din catifea, căzute ferm, ca o cortină peste infern, peste cărțile așezate haotic, pe birou și sub el, pe masa de la bucătărie, pe jos, printre instrumentele cu corzi, pe sub bradul împodobit, chinuit de podoabe, scuturat de căldură, cu vârful îndoit peste măsură de moș crăciunul din ciocolată expirată, în rest, în afara lui, parcă, a timpului acela nemilos, pe care nici nu-l mai simțeam, se târau niște pași, nu știu ai cui, dar zgomotul acela ritmic, apăsător, mă trezea din timpul meu și m-arunca în timpul lui, al tatălui meu, sau poate al tatălui lui, oricum, într-un timp pe care nu-l voi trăi niciodată și-atunci, nu-mi rămânea decât să mi-i închipui pe-amândoi în același timp – unul cunoscut atât de puțin și altul – deloc. În timpul lor era al cincilea anotimp, altfel băteau secundele și altfel curgeau orele, altfel mirosea țărâna și altfel miroseau florile, altfel se învârteau horele și altfel – sărbătorile…

De la etaj, bătea un pendul bătrân, rar și apăsat, mereu la aceeași oră și, tocmai când am hotărât să strig să oprească timpul acela obsesiv și ritmat, a amuțit brusc, de parcă m-ar fi auzit, deși nu l-am strigat, deși nu i-am vorbit.

Din peretele vecin se auzeau voci răgușite și zgomotoase, pahare ciocnite, muzică pe fundal, ca-ntr-o piesă de teatru, actul trei, la final, poate că fumul înecăcios îi împresura pe toți, adunați la un loc, nici nu mai simțeau ce-i supără, simțeau doar ce-i unește, erau rubedenii și poate aceasta era de ajuns, era singurul criteriu pentru care se aflau în aceeași încăpere, se presupune că se cunoșteau de mult sau, oricum, că s-au cunoscut cândva, poate unii se vedeau după  ani, erau acolo toți, în timpul lor, pentru un timp oarecare, trăit la un loc, cu ardoare, cu nepăsarea asta de la bloc, eu eram dincolo de perete, dincolo de oglindă, dincolo de întâmplarea asta stupidă. Începuse să mă doar-o măsea, iar gălăgia lor mă enerva foarte tare și, căutând, disperat, prin sertare, am descoperit un pliant; era demult,  de la absolvirea liceului, dintr-un timp cu plete dalbe… L-am îndesat rapid într-o casetă mai mare, să nu cumva să mă prindă-n cârlig timpul amintirilor dulci-amare.

Pendulez acum între două sau mai multe lumi, între două sau mai multe timpuri, între două sau mai multe anotimpuri, deși am aflat de curând, că timpul trăit e unul singur: trecut, prezent și viitor – în aceeași haină  și-n același decor.

Aceste rânduri au fost scrise de maică-mea, în ziua de doi ianuarie, anul de grație 2018.