Mi-e frică și-am s-o fac

Aici sunt. 

De câteva zile, mă tot joc cu un cântecel care se vrea a fi deschizător de căi: Mi-e frică și-am s-o fac, mi-e frică și-am s-o fac… Am vrut să fie cu „și” nu cu „dar”, musai cu „și”. Tabloul e, totuși, cam la fel. Cânt vreo două-trei minuțele, se-nalță o picătură de curaj, printre crăpături – și cam atât. Creierașul meu este mulțumit: am s-o fac, cândva, la anu’ și la mulți ani, bun așa. Acum nu are sens, hai să facem economie, să nu risipim energia. Ce zici, ar trebui să schimb cu: „mi-e frică și o fac”? Așa ar trebui, nu? Să cânt asta, în timp ce scriu primele cuvinte, așa-i? Lulu gugu mimi rupa (mi-e frică și o fac) lali, bibi, mimi, ciumpix.

Nu ți-am mai scris de mult, se-mplinește anul, curând. Pentru că nu am știut ce. Pentru că nu aveam nimic de spus. Pentru că-mi detestam vocea plină de suspine și de vai, ce scriitori suntem noi. Și vezi, aici e șchepsisul, asta trebuie să înțeleg: când scrii, nu scrii pentru că știi foarte clar ce vrei să spui, scrii ca să descoperi, să te descoperi, da, înțelegi lucruri în timp ce scrii. Așa am citit undeva și mi se pare foarte corect.

Mi-am deschis un SRL. Fac site-uri, în WordPress. Mă câcâi de multă vreme să pun pe picioare și pagina de voce – pentru că ăla e visul pe care-l tot scot din sertar, zilnic, ca motor1. Motor2 e treaba cu scrisul, tot sper că o să public o carte (fără să scriu un rând, desigur, bună treabă). Și dacă e să fiu sincer și vrei să scot un pic de gunoi pe casa scării, nu mai cred în niciun proiect, aș sta să mă uit la mare, să mânc și să mă uit iar la mare. Și-n timp ce scriu asta, mi se pare că nici măcar asta nu e cine știe ce chestie pe care chiar aș vrea să o fac. După două săptămâni de făcut asta, m-aș transforma într-o algă sau în ceva lopățică uitată de vreun copchil. Cred că-s un pic prăjit, mai tare decât ar trebui – fix ca pâinea de alaltăieri dimineață.

Mă câcâi să trag un nenorocit de demo. Dar seara sunt mulțumit, culmea, ca și când aș fi făcut eforturi mari într-o anume direcție (și nu-mi rămâne decât să gust roadele). Seara sunt fericit, pentru că-mi dau seama „cât de multe lucruri faine pot face”. Strâng idei pentru „ziua de mâine”, să vezi cum o să se coacă ele, drăguțele, da, da, cum o să-i fac și pe alții să răsară… Ce să mai, „O Să” președinte! Și marți pasează către miercuri și miercuri către joi și uite-așa trece weekend după weekend (se strigă: „goooooool”), fără alte mari victorii afară de acelea de a vedea „câte chestii se pot face”. Cred că-s un pic prăjit, sunt momente în care mă uit în gol, în ecran, nu mă pot desprinde de el, deși știu că așa ar trebui. Nu mai iese nimic, asta e clar, dar mai deschid un tab și caut VPS ieftin pentru firmă, caut teme de WordPress – vezi dragă Doamne, am treabă, sunt ocupat. Tring! Sar pe notificare. Mail, mail, trebuie să răspund fix amu. Mesaj pe WhatsApp – scriu și în timp ce scriu, pe telefon, simt cum se enervează tot corpul, mă doare spatele, mă dor ochii, îmi vine să arunc naibii telefonul (și uneori/de cele mai multe ori sunt rău cu celălalt). M-am săturat de ecrane și ajung să stau tot în ecrane, mult prea mult timp… aproape tot timpul pe care-l am… „pentru că nu am cum altfel”. Aiurea!

Poză sărită 1 (la Rimetea)

Încerc să mă îndrăgesc, să fiu mai bun cu mine. Încerc să nu mai fiu supărat că nu ies bifele. Încerc să fiu bucuros de proces, nu de rezultat. Ioaaai, cât de greu e. Bunăoară, mă bucur că am stat două ore în fața microfonului, inventând cuvinte sau repetând două-trei fraze. Încerc să mă reîndrăgostesc de cuvinte. Încerc să aduc verbele-n brațe, în călcâie, nu în șoapte. Vezi, îs bun, nu? Îți place cum scriu, așa-i? Aiurea…

Și-ncerc să nu mă mai mustru că scriu prost, fără viață, fără credință. Că vorbesc vorbe – să fie ceva, orice. Aia e. Cantitatea va genera și calitate (poate), așa că am de gând să… cantitate, tati. Nu vreau să zici: ce bine scrie. Nu vreau să zici: azi nu a zis-o prea ok. Nu vreau să fac sluj, să aștept zăhărelul de la tine („ce bine scrie, ah, ce bine!!”). Vreau să vezi că mă chinui, că fac mai mult decât să mă uit în gol, să mă amăgesc că lucrez, să visez la nu știu ce obiective înfăptuite (și cam atât). Vreau să vezi că mi-e frică și-am s-o fac. Și, până la urmă, n-ai decât să nu citești nimic, eu tot am să scriu.

Sper că ești bine. 

Lasă un răspuns