Partenera mea și l-a dorit foarte tare, asta după ce, acum cîteva luni, i-am arătat, ca idee, munca Alexandrei Radu. Eu mi-aș fi dorit să cumpărăm o cană, la început am strîmbat din nas: ce chestie, cactus? Încă unul, adică? Și cum ajunge la noi, bucăți? Și cînd l-am avut în mînuță, mi-am dat seama ce suflet mare are Tzep ăsta al Alexandrei! Mi se chircește inima cînd mă uit la el, dragul, scumpul Tzep – cum stă el așa, cuminte, pe pervaz, în bucătărie. Bucățica asta de text e un strop de lumină, m-am îmbujorat, altfel curg degetele pe tastatură. Și, cumva, mă face să mă simt mai puțin vinovat de cîrnatul ostoit (așa mi-a venit, da, ostoit), de mai jos.

Visul ăsta e pe bune

Am visat că eram cu Daniel pe o corabie. O corăbiuță, de fapt, o imitație nereușită după aia din Pirații din Caraibe… Eram înconjurați de apă, o mare murdară și deloc adîncă, îți ajungea pînă pe la genunchi. Și Daniel se legăna, trăgea de o frînghie și zicea ceva, habar n-am ce, ceva aproape cîntat, și eu l-am întrerupt, privind către depărtări. “Tre’ să plecăm acum”, îi zic. Un val uriaș se-ndrepta către noi. Și m-am uitat un pic mai bine: nu era apă, venea orașul către noi, să ne-nghită, haț, un oraș lichid, gelatinos, cu blocuri, cu străzi, cu toate măruntaiele pe care le are un oraș. Mi s-a părut o imagine interesantă, i-am zis “hm”. Visele mele chiar nu se zgîrcesc, au buget. Și-am plecat de-acolo… și pe urmă am dat de-un oraș care semăna cu Budapesta, dar toți vorbeau în română și mi s-a cerut declarația aia pe proprie răspundere și chiar aveam una în buzunar, dar nu era bună – nu știu de ce nu era bună. Și am primit avertisment, haț, dar și amendă de 130 de lei; și mi s-a părut nedrept și am început să plîng de nervi și să mă cert și să ameninț, și polițistul care mă amendase nici măcar nu era polițist, era un paznic-măturător-ceva; dintr-o dată oricine îmi putea cere socoteală, ce caut eu pe străzi, ia să vedem, și Daniel nu mai era, poate că s-a-ntors în visul lui și-n visul lui nu erau orașe, erau doar munți cu păduri fotogenice, cu vulpi prietenoase și zăpadă mișto. Și-am început să le explic tuturor că eu, de fapt, nici nu vreau să fiu acolo, că nu-mi face plăcere să stăm bot în bot, că sunt doar în trecere, sunt în drum spre (a)casă.

 

 

 

 

 

Vezi această postare pe Instagram

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Freebies (de colorat) de la minunata Mădălina Andronic. @shop.madiandronic @madalina_andronic

O postare distribuită de grigul.ro (@grigonline) pe Apr 21, 2020 la 8:00 PDT

Bine te-am regăsit. E mai interesantă viața în vis. Revin la întrebarea Cornelușei, tema pentru acasă pe care mi-o tot întoarce: refă-o, mai încearcă.

Soooo… ce îi aduce bucurie lui Grig?

Mă trezesc obosit, dar nu zăbovesc prea mult în pătuț, mă ridic foarte repede, sunt în poziție de drepți, gata de acțiune, gata să execut. Și nu aud nici un ordin și-atunci îmi fac de lucru, ascuțind creioane, cu ochii-n ecrane, mă forțez să produc ceva, orice, nu iese nimic, visez la cum o să vină ziua aia în care… Îmi amintesc de Zangra (cu vocea lui Victor Socaciu), unul dintre cîntecele preferate ale copilăriei mele. Pornesc microfonul, trag niște lălăieli, încerc să pun un strop de emoție, dacă povestea e o balegă, măcar să fie o balegă emoționantă, șterg și trag altceva și pe urmă mă gîndesc să scriu ceva și-mi zic: o să iasă o porcărie, așa că mai bine nu mai scriu nimic. Și uite așa se face seară.

Și seara mă umplu de-un entuziasm incredibil: bă, ce fain, cîte chestii faine se pot naște, mîine… Mîine rupem tot.

Culcă-te. Trezește-te. Repetă.

Și nu mă simt vinovat, ca-n trecut. Dacă mă-ntrebi pe ce mi-am cheltuit ziua, nu aș putea să-ți răspund fără să mă bîlbîi teribil. Te interesează dacă am avut o zi bună? Băi, da, am avut o zi bună. Curios, dar chiar a fost bună.

Mai ții minte cînd te trezeai cu bucurie, sărind la beregata unei povești? Ai rămas la pagina 182, oare ce se va mai întîmpla?

Nu știu să zic ce îmi aduce bucurie. Pardon, BUCURIE.

Cînd eram mic, era simplu. Totul era o mare bucurie. Teatrul îmi aducea bucurie. Am descoperit teatrul cu vreo 3 luni înainte de a-mplini frumoasa vîrstă de 5 ani. Primul meu spectacol a fost, din cîte-mi amintesc, primul spectacol al unora dintre noii actori ai Botoșaniului. Daniel Badale, o, ce minune de actor, juca în “Ultimul examen” (am căutat cu disperare textul și l-am găsit, după aproape 20 de ani, grație Medeei (e și-o versiune radiofonică, “Șantaj” i s-a zis, iar titlul original cred că e “Bună seara, Elena Sergheevna” – niște aiureli amîndouă). Ultimul examen...

După ce-am descoperit teatrul, l-am vîrît printre jocurile mele (alături de spălătoria de batiste – SpelgaStarr, societatea de transport alimente – TranspoAlm, televiziunea casei – TVCass, ziarul casei, liderul casei și altele asemenea). Aplaudam ore-ntregi și țîțîiam fericit, imaginîndu-mi și alte aplauze vecine, o sală plină. Și-apoi am făcut teatru în sufragerie – cu peruci, cu reflectoare (aveam două aparate de proiectat diapozitive – Turtița fermecată poate îți zice ceva) și filtre colorate pentru reflectoare și bilete făcute la mașina de scris. Și-mi plăcea să joc pe scena aia (care părea destul de măricică), dar și mai mult îmi plăcea să aranjez scaunele, să rup bilete, să mîngîi “reflectoarele”; îmi plăcea așteptarea, liniștea de dinainte de reprezentație, rumoarea întreținută de publicul meu (2-3-4 oameni, săracii, cîtă răbdare au avut), îmi plăcea să fac afișele, îmi plăcea să anunț că va fi ceva cu totul și cu totul special diseară (și-aflam și eu povestea, odată cu distinsul public).

Bun, lăsăm sertărașul ăsta-n pace, teatrul mi-a oferit o droaie de minuni, de întîlniri cu îmbrățișări strînse, comunicam altfel cu partenerii mei, descopeream un alt soi de limbaj – un limbaj care se năștea în tăcere, mă simțeam viu, urlam cu tot corpul, dansam, eram curajos, liber, puternic. De aia, cînd se lasă toamna peste cetate, îmi vine din nou să mă furișez în lumea lor, a actorilor, deși nu am eu stomac de actor, nu vreau decît să simt că sunt viu, cu adevărat, măcar o dată pe an. Bănuți să avem, nu-i așa, dacă vrem neapărat, putem închiria o scenă, cît să ne facem damblaua, înainte de prima ninsoare.

Cînd eram mic, citeam mult. Și scriam. Și-mi plăcea să țes lumi noi, dar și mai mult îmi plăcea să visez cum o să le vîr într-o carte. Și vai, cît de bine miroase cerneala tipografică de pe numele meu…

Cînd eram mic, îmi înregistram vocea pe casete audio. Rec+play = love. Taică-miu îmi luase un casetofon de jucărie, mai apoi unul mai profi. Am crescut cu teatrul radiofonic, banda de magnetofon, discurile de vinil și casetele audio. Și-am înregistrat pe zeci, sute de casete audio. Înregistrare, ascultare, înregistrare peste înregistrare. Îmi plăcea să cînt, să citesc povești la microfon, să inventez eu unele ceva mai dubioase. Dar cel mai mult îmi plăcea să-mi ascult vocea.

Și uite că e posibil să ajung la un răspuns.

Ei, da, aici devine un picuț dubioasă toată chestiunea. Am înțeles, zilele astea, că mie-mi place, de fapt, să mă ascult/să mă văd din afară, bun, dar aici ar fi o mică-mare problemă. Ca să-ți asculți vocea, trebuie mai întîi s-o înregistrezi!!!!!!

Ce nu îmi aduce bucurie

Băi, clar, aici e simplu, știu să arăt cu degetul. În principiu, nu-mi aduce bucurie marea muncă de creație. Că nu am vocație de miner (bunică-miu a fost miner și, pe măsură ce înaintez în viața asta, îmi pare din ce în ce mai rău că nu mai am șansa de a-i spune că-s mîndru de el). Eu vreau să am aurul pe masă, nu să scot, din adîncuri, un gram… o dată la an! Și mă critic încontinuu, taca-taca-taca, n-ai idee cît de rău pot fi io cu mine. Și zic: e o porcărie. Și asta e o porcărie. Și-atunci, de ce te-ai trezi, ca să scoți o porcărie? UNA PORCHERIA, SENIOR!

E fain rău să scoți un gram, și o dată în viață, nu zic nu. Problema este că stă jupînul de je pe capul mieu, jap, cu biciul, scoate, scoate, scoate ceva. Și uite așa se-ntîmplă, dragă Andrei, să apară texte care-s scrise fără niciun miez, pe repede-înainte.

Nu poți fi electrizant și electrizat non-stop, știu. Nu poți fi productiv non-stop. Știu. Nu poți fi înnebunit după muncă zi de zi. Nu poți fi delicios toată săptămîna. Ok. Nu poți clădi ceva fain dacă-ți cîntă-n creier un cor: nu e bun, la ce bun? sau care se chinuie să fie interesant, că poate-poate iese un rahat cu moț cît de cît aspectuos.

Ce îmi aduce bucurie

Mi-am ascultat și reascultat vocea, cu bucurie, în multe momente. De multe ori, e o voce deranjantă, nu pentru că nu ar fi faină, ci pentru că-i ușor de citit cum că nu are acoperire în aur. O zdreanță (v. argou). Cînd o astfel de voce e iax azi, mîine și poimîine, e de așteptat să fie la fel și răspoimîine (a, și chiar e!). Și-atunci, te oprești din înregistrat. Și nu mai ai ce asculta. Și pa-pa, bucurie (pentru că am stabilit că asta-mi aducea bucurie, nu?).

O altă problemă e de conținut. Nu simt că aș vrea să (mai) vorbesc despre mine (și-acum am în plan să exploatez basme, exerciții de dicție, chestii simpluțe, cîntecele pentru copii). Scopul meu este să-mi simt vocea o țîră mai curajoasă, mai plină de… energie. Și să o fac să sune ok la microfon. Și să ajung pe tv, cu un spot! Și să-mi cumpăr Sennheiser mk416 – bre, vezi cum visez?

Dacă aș ajunge cu vocea într-o sală de cinema… să-mi ascult vocea într-o sală de cinema, pe un spot scurt-scurt! Ce minune-ar mai fi!

Și-o să fiu sincer: îmi place cînd văd că ești acolo, cu o mînuță ridicată. Nu-mi crește valoarea, nu simt că am făcut ceva grozav, chiar dacă mă lauzi, dar mă alimentezi cu un împreună de care chiar am nevoie – în lipsa unei tagme-n care să mă strecor. Da, am și eu o tarabă la care se mai oprește cineva să-mi vadă ochișorii. Chiar dacă nu cumpără tot cîrnatul ăsta nenorocit, mi-a făcut din ochi, a văzut că am scris ceva, în 22 aprilie 2020. Dă-i, bă, înainte, nu te lăsa.

Acum mulți ani, îl întrebasem pe Sorin cum e să ai vocea pe radio, pe tot soiul de spoturi, cum se simte el, cînd își ascultă vocea printr-un supermarket… Și țin minte că nu mi-a răspuns așa cum m-aș fi așteptat. Odată plecată-n lume, vocea nu mai e numai a ta. Odată ascultată, e a ta și nu e a ta. Îmi place combinația asta. Eu o privesc din afară nu cu mîndrie, cu apreciere (uite ce frumoasă ești, fata tatii!), ci cu un soi de curiozitate, uite, aici mi-a plăcut șoapta, nu m-a prins aici, aici se vede că e forțat, aici ți-a venit cafeaua pe nas, ioi + [mai adaugă tu ceva de bine aici].

Și da, îmi place să ascult voci bune. Mă simt răzbunat cînd aud un spot care-mi face pielea de găină, îmi vine să strîng în brațe anumite șoapte și sper ca într-o zi să am parte de cîteva întîlniri, să pot să… era să zic să le strîng mîna, dar amu suntem și cu virusu’, iar cînd n-o mai fi problema, mîna mea oricum e tot timpul udă, deci mai bine nu le strîng mîna.

Bun. Așa simplu a fost? Gata, ne-am făcut tema și putem să merem la culcare fericiți? Am identificat ce ne aduce bucurie și gata?

Adică hai să repet, cu subiect și predicat: de regulă, mie-mi aduce bucurie ascultarea înregistrării propriei voci (cu steluță: ar fi de preferat ca vocea să aibă ceva… viață). Excelent. Și-am să repet și partea a doua: nu-mi aduce nu știu ce bucurie înregistrarea propriei voci și n-am habar ce ar putea zice vocea asta. Și da, vreau să am cîțiva martori, vreau să o trimit la o tură-n jurul blocului.

Și-atunci ce naiba asculți, dacă nu ai înregistrat nimic?! Ei, vezi, aici e buba. Trebuie să iei cazmaua și să sapi. Și să sapi. Pentru că… no, poate n-o să dai de aur, dar în cazul acestei mine, numai tu poți săpa, din păcate.

Bref: o să te înnebunesc cu lucrul pe voce. N-am nicio idee, momentan munca e rară și fără cap. Și mai e ceva: vocea asta se cere udată cu: lecturi, filme, muzici colorate, sfaturi, tehnici, exerciții de dicție, desenat, scris, dans…, nu? Și-am ajuns de unde am plecat, cu mîinile-n cap, pentru că e ora 15 și simt că înaintez prin nisip, că nu fac cît trebuie să fac, cît pot să fac.

În orice caz, o să fiu prost și foarte prost, agitat și speriat, al naibii de speriat, dar tu o să mă iubești în continuare, așa-i? Of, am uitat să mă joc…

Băi, și mai e o chestie: întrebarea Cornelușei rămîne pe tapet. Ani la rîndul, marea mea greșeală a fost să livrez un răspuns imediat la întrebarea asta. Mi se părea firesc să nu renunț la niște planuri, idei, vechi dorințe neîmplinite. Și uite că acum, dacă sunt întrebat de vreun sfat, îi răspund junelui visător, fără să stau pe gînduri: nu fugi, încearcă joburile mici, vinde ceva, răspunde la telefoane, măcar o lună-două-trei. Visurile tale mărețe nu fug nicăieri. Nu-ți fie frică să speli podele și să faci cartofi prăjiți.

Ce am tot zis că îmi doresc, o parte din lista cu o să:

Te las cu Tzep, ca să zîmbești larg. Ar fi tare fain dacă ai susține-o pe Alexandra Radu, Mădălina Andronic sau pe oricine îndrăgești matale. În mîna mea stă dovada clară că Alexandra chiar iubește mult. Sunt recunoscător că există astfel de oameni în lumea mea.  Și după Tzep, o melodie pe care io am tot dansat, zilele astea. Te țuc.

Apusul de ieri, 4 aprilie

Inspir. Expir. Salve. Mi te imaginez acolo, fix acolo unde apune soarele. Dincolo de dealuri, ar putea fi marea. M-arunc într-o poezie ieftină. Și tu zîmbești, de pe-un mal (știm noi care), cu un pahar de ce vrei tu în mînă, totul e bine în lumea ta. Trimit un pescăruș să te salute în locul meu. “Te salut cu drag, de la etajul 8”, așa-ți transmite pescărușul.

Am gura plină de chec cu banane și nuci. Și fix acum am deschis o bere… În urmă cu vreo 3-4 ceasuri am băut cafea, eu care tot zic că nu mai beau cafea. Alaltăieri, ieri și azi – 3 apusuri la fel de frumoase-au mîngîiat Mîrgu Tureșul. Și-mpreună cu ele, am putut admira, cu bucurie, aceeași promisiune a unui mîine în care-ți voi scrie. Un mîine în care-mi voi face cadou o altfel de partitură, da.

Cum te găsește-nserarea? 

Ieri m-am gîndit cu drag la același mîine în care-ți voi scrie. Un mîine în care îți voi da raportul, cuminte: am făcut x, y, z, am aflat despre f, g, h, am implementat s, ț, v.

Am jucat Ori and the Will of the Wisps, am ajuns la 40%, cică. M-am mai potolit, stau doar vreo 30-40 de minute-n joc, în ultima vreme. Și vreo 20-30 sunt petrecute-n aceeași groapă din care mă chinui să ies. Și mor și o iau de la capăt… E bine să știi pentru ce te trezești. Cred că vreo două săptămîni, io m-am trezit ca să văd pe unde mai ajunge suflețelul lui Ori.

Cum te găsește-nserarea? Văd că nu vrei să zici nimic, mă asculți cu atenție, nici eu nu mai vreau să zic nimic și-o să mă simt tare prost, pe urmă, că ți-am înșirat numai tîmpenii.

3 zile la rînd, aceeași minunăție de apus. Dar astăzi, totuși, a avut un alt fluierat, ziceai că e răsăritul, rătăcit prin tîrgul meu. L-am poftit în bucătărie, l-am mîngaiat, i-am făcut gîdi-gîdi, i-am arătat checul cu banane și nuci, i-am zis: “hai la o bere”, mi-a zis că nu bea, chiar dacă nu e răsăritul, tot nu bea; așa că am zis că nu-i nimic, o să deschid una și pentru el. Așa că acum sunt la a doua bere. Noroc. “Sigur nu ești răsăritul? Ptiu, să nu te deochi”, zic, și-mi răspunde cu întuneric blînd.

Vezi această postare pe Instagram

O postare distribuită de grigul.ro (@grigonline) pe Apr 5, 2020 la 9:52 PDT

Acum vreo două luni, am vrut să pun niște țepușe de alea, nu știu, să nu-mi mai aterizeze porumbeii pe pervazul de la birou. Sunt simpatici, așa e, în lipsă de canari. Dacă s-ar răhăți pe alt pervaz, ar fi și mai simpatici.

Aceiași doi porumbei, da, fix aceiași, crede-mă pe cuvînt, vin cam pe la aceeași oră, se uită curioși pe fereastra mea, ce naiba face ăla cu ochii-n ecran.. Privesc și ei blocurile, vorbesc chestii de ale lor, habar n-am, apoi se cară, ca tot porumbelul, fără declarație pe propria răspundere.

Și mă-ncearcă așa… o stare ciudată, cînd îi văd pe blocul vecin. Și transpir cînd mă gîndesc cum ar fi fost să fiu și io porumbel, țuști, pe-o antenă, pe alt pervaz, zgîindu-mă la alți omuleți.

Și mă-ncearcă o stare ciudată, de parcă ar zbura o parte din mine și o vreau înapoi, acum. Și ei nu se mai întorc să se răhățească pe pervazul meu decît a doua zi și eu parcă vreau să-i am la fereastră acum, sunt porumbeii mei, ce naiba, proprietatea mea.

Șigur nu ești tu răsăritul, măi? Scumpule, aș mai fi avut nevoie un strop de timp, uite, nu am reușit să fac mai nimic astăzi. Am încercat să-mi fac curaj, să scriu două-trei rînduri, cum să încep, cum să-ncep… Să mai încep, fir-ar să fie?

Soundcloud îmi propune un deal al naibii de bun, 50% reducere la planul ăla, pro unlimited, cum îi zice, doar 50 de euro pe an. Și mă gîndesc că n-ar fi rău să batem palma. Să-ncep să înregistrez chestii audio.

Contează. Contează. Contează orice fel de chichineață. Mă răhățesc și eu, pe aici. Contează, contează să te-ncăpățînezi să lași un salut, pe zidul matale. Toate pozele pe care le pui pe Facebook, domnule Ionuț… ah, contează. Eu aș fi stat zece mii de ani să mă gîndesc la nu știu ce briz-brizuri, la nu știu ce căcat de strategie. Contează că ești acolo, Mona, cu pofta ta de a adulmeca viața. Ca un cîine de vînătoare, te năpustești asupra cărnii, vii cu prada-n dinți, uite-o cît e de fragilă, de frumoasă, de zemoasă, de…

Contează că ești acolo, așa cum ești, în fața televizorului, urmărind Asia Express, citindu-l pe Viktor E. Frankl, Omul în căutarea sensului vieții, spionînd lista de lecturi a Cornelușei, ascultînd o melodie bizară, vreau să mă trezesc mîine cu chef de făcut poze la cafea. Căci da, voi bea o cafea cu lapte, ultimele picături de lapte (asta e o problemă).

Vreau să nu mai fac risipă de timp, așa cum fac occidentalii risipă de mîncare. Vreau să… mai mănînc o felie de chec.

De mîine, de mîine-o să fiu copil silitor, mamă, azi ne mulțumim și cu nota de trecere, bine? Dar de mîine, rupem tot, nu iertăm nimic. De mîine, o să vezi… Mîine, cu î din i.

Noapte bună, somn ușor, șapte pureci pe-un picior!

Uite-așa. Fix așa. Ciumpi-ciumpi-mimi-poc. Nu am mai scris pe aici de doi ani, dar am tot zugrăvit pereții, am mutat biroul, pe urmă am schimbat biroul, salteaua, apoi apartamentul cu totul, orașul, prăjitorul de pîine, cana filtrantă, textul de bun venit – Lorem ipsum dolor sit amet, consectetur adipiscing elit, sed do eiusmod tempor… Și iată-mă, amînînd semănatul, visînd la secerat, nimic nou. Mi-am lipit corpul de canapeaua gri, am program de uitat în tavan, fix în bec, pentru cîteva clipe, visînd la vremuri în care voi fi așa și pe dincolo. Visînd cu î din i pentru că â din a este mult prea ciudat amplasat pe noua tastatură de la Microsoft și ajung să apăs ENTER fără să vreau. Uite-așa am să încep, fix așa, și mă-ncearcă un sentiment de… bine, da, asta e, așa trebuie să fie, să scrii cu greșeli, să scrii prost, neconvingător, urlat, pițigăiat, mieunat, să falsezi îngrozitor, să nu te citească nici dracu, dar să scrii. Aici sunt. Și scriu și e bine. Și e fain să scrii cu î din i, hi-hi-hi.

Am nevoie de asta, să știi. Am nevoie să-mi mișc degetele pe tastatură, să arunc în tine cu vorbe-n care nu cred (sau în care cred doar seara), cu exerciții de dicție, cu văicăreli, cu heirup, cu orice fel de mrrrrrrrîuri. Cît încă mai sunt pe aici, cît încă mai ești pe aici, știm amîndoi că-n spatele tuturor poveștilor e multă nevoie de îmbrățișare, de adevăr, de sens pe care-l găsim numai îm/pre/u/nă. Îți promit că n-am să-mi mai cer scuze, n-am să-ți mai spun: eu sunt mai bun de atît. Tu știi că sunt mai bun de atît, de aia rămîi aici, nu-i așa, altfel ai fi plecat de mult, nu-i așa, Cornelușa, tu știi că e ceva acolo, în tot întunericul pe care mi-l tot așez pe cap ca pe-o pălărie caraghioasă. Și tu știi că azi, 26 martie, în anul de grație 2020, la început de deceniu, sunt bine acolo unde sunt. Știi că eu am mai învățat cîte ceva, în ultimii 11 ani, de cînd ne cunoaștem. Și că drumurile pe care le-am tot făcut, cu aceleași bagaje, dintr-o casă în alta, cu aceleași cărți pe care am zis că le citesc și nu le-am mai citit, drumurile astea nu au fost în zadar și știi și că moaca mea e un picuț mai curajoasă, un picuț mai puțin servilă, mai puțin dispusă să-și cheltuie timpul pe oameni de umplutură și așa și pe dincolo.

Vreau să mă joc. Ăsta da cadou pe care să mi-l fac la 30 de ani. BUCURIE, haide. Hai, zeiță Curiozitate, pune-ți mînuțele pe fruntea-mi arsă de frici. Haide, rîsule, înflorește iar, în ciuda tuturor știrilor cu galben, cu roșu, breaking news, o să murim, o să fie rău.

Da, o să fie. 

Dar și pînă acum a fost. Pentru că așa am tot zis, nu? 12 ani am stat cuminte-n front, în banca în care am fost pus, apoi alți 11 am așteptat să mi se zică în ce direcție să o apuc, cînd și cum. Și uite-așa mi s-a tot scurs clepsidra. Am rîs ca să nu supăr, la glume de neînțeles, am tăcut cînd alții și-au bătut joc de mine, am repetat părerile altora despre lume, am căutat cu disperare compania unora, nu contează, niște oameni, să fie acolo, să nu fiu singur. Și-am așteptat să treacă ora de matematică. Și-apoi ora de chimie. Și-apoi orele de la serviciu. O săptămînă, un an. Au trecut mai bine de 11 ani de cînd ne-am întîlnit prima oară, măi, Cornelușa! 11 ani! Realizezi? Mi se pare in/cre/di/bil. Că încă ești aici, că încă îmi scrii, că încă-mi trimiți rețete, filme, muzici, încurajări, cărți, poze, din îndepărtatul dumitale Regat… #recunoștință

Și pînă acum a fost rău, cînd am umflat supărări, cînd mi-am dat singur în cap, mi-am bătut singur cuie-n tălpi, cum zicea Profu’ meu de actorie. Și pînă acum a fost rău, că am tot zis că e rău și foarte rău și n-am știut să iau o pauză, să zic stop joc o țîră. Că am așteptat să treacă aia și aialaltă. Că am pus multe-ntrebări, fără să-mi doresc, de fapt, să găsesc răspunsurile. Am bifat și eu niște căsuțe, am furat niște rînduri de la colega de bancă, am fugit și m-am pus la rumenit, țigară după țigară, m-am udat cu bere. M-am închis în casă înaintea tuturor, în urmă cu mulți ani, pereții ăștia nu mă sperie, sunt antrenat să trăiesc fără soare, în cutiuța mea de la etajul 8 sau 7 sau 1 sau 3 sau 9. Sunt antrenat să mănînc aceleași chestii – orez, mămăligă, cartofi, ouă, lapte, crenvurști (eu le zic cremvuști, din copilărie). Și-acum, cînd toate televizoarele vecinilor mei stau pe știri, zic hai, hai s-o facem, hai să scriem prost, hai să scriem, hai. Hai să curgă, mizerie și lumină, deopotrivă, aș prefera mai multă lumină, totuși. Să curgă un salut voios, de la mine către tine, să ți se umezească o țîră ochișorii. Tu, care ești în blocul de vizavi, ceva-mi spune că începem să învățăm să fim împreună. Vă simt, dragi vecini, se mai aprinde un bec, încă unul. Hai, începem să fim și noi împreună? Se trezesc energii. Se rupe o rutină veeeeche, se pun întrebări, se naște un Nu Știu din cîte-o certitudine. Începem să fim împreună, noi cu noi, noi cu alții, timid, cu spaimă, încurajați de poliție și armată.

Nu mă sperie pereții ăștia de beton. Mă albesc în fața unei singure întrebări: Ce îi aduce bucurie lui Grig? Și-aici e șchepsisul: să răspunzi cu ochii închiși, cu respirația-mblînzită, cu un cîntec dulce-n fundal, cules de printr-o amintire. Să răspunzi cu un gol în stomac, asemeni celui pe care îl aveai cînd urca leagănul către cer. Să răspunzi fără grabă, fără profesori care să te vegheze să dai răspunsul corect. Sau să răspunzi cu nervi, în miez de noapte, cînd te foiești de pe-o parte pe alta. Revoltă. Și după asta, ei bine, zicem: hai, la treabă, ne suflecăm mînecile și urnim tabăra… către camera cealaltă, unde ne așteaptă microfonul de studio…

Și încă ceva: întrebarea asta trebuie s-o pună una bucată Cornelușa, căci ea poate să trezească o asemenea rumoare-n suflețelul meu, ea știe cum să transforme o întrebare într-o… Întrebare Cu Sens. Asemeni unui spiriduș din basmele copilăriei.

A, și mulțumescu-ți ție, Daniele, că uite, datorită ție am aterizat azi pe scaunul ăsta, în fața provocării de a scrie din nou. Atît s-a putut, deocamdată.

Noapte bună!

 

P.S.: Vecinii unguri ascultă “Stand by me”, cîntată la saxofon. Mersi că ești acolo!

 

Fă-te odată bărbat și luptă-te cu balaurii și eliberează-te, eliberează-mă, eliberează-ne.

Mie mi-e rușine azi. Sunt închis într-o cutiuță tare frumoasă (cu semnătura Volvo), pedalăm înspre B. (B, de la București), iar la volan se află C. În dreapta lui, A. Miroase a mare, stau alături de o altă A. care miroase a mare și a miere și eu transpir, povestind zgomotos despre dureri adolescentine (#foreveralone). A2 își caută apartament în București. Pentru că e oamă mare, cu echipă. Altfel nu se poate, numai în rate.

Deși sunt și omuleți care-au vrut să scape de abuzurile părintești și-au vâslit către un singur țel. Și și-au cumpărat patru pereți, așa cum au visat. Fără rate, cu banii jos!

Nu m-am mai simțit de mult în siguranță, într-o mașină… Nimic nu ne poate atinge. Mă lansez într-un exercițiu de imaginație. Cum ar fi ca A2 să nu mai ajungă-n seara asta alături de partenerul ei? Uite, tirurile astea ar putea fi pionii providenței. Adio. Game over. Neee, nimic nu ne poate atinge. București, păzea, sosim. Ha.

Mie mi-e rușine și transpir și mai abitir. Am vârsta lor, am vârsta lor, ochii ne sunt aproape la fel de mari, cu aproape aceleași cearcăne de luni seară. Mâinile par ceva mai muncite, însă, îmbrățișând rate pe 15 ani. Never settle, spune OnePlus, în reclame la telefoanele mobile, never settle, șoptește câte un recepționist, câte un aventurier rătăcit, în timp ce-ți pasează un joint. Câtă generozitate.

Mie mi-e rușine. Într-o singură zi, opt oameni aveau să mă-ntrebe cine sunt, care-mi e menirea. Și buzele mele au purtat (către ochii-ncărunțiți din stânga mea) mărturii plângăcioase, glume la care nu mai râd nici măcar eu.

Life is what it is, zice britanicul din ceainărie; niciun fel de legătură cu discuția purtată. Bun venit în București. Bun venit la Podstel. Iubesc hostelurile, mai ales în primele două nopți. Adorm legănat de sforăiturile colegului de vizavi. Dinspre fereastră, britanicul tastează cu înverșunare și pentru un moment sunt liniștit și parcă și-o țâră fericit. Ar trebui să vorbesc mai puțin. Mai ales atunci când transpir atât de tare.

În dimineața asta, avem ploaie-n program. Și cafea. Și bere. Și-un măr pipernicit. Și ciocolată. Și liniște. What’s your name? Aaaa, ești român, ce chestie, zice D. (D. parcă era). E o româncă produsă dintr-o bucată, nu se teme să te muștruluiască, cu sare-n sprâncene. Se-ndreaptă către alte colțuri, către alte ferestre, în timp ce cântă cine iubește și lasă. Nu e nimic trist, ploaia își continuă treaba, e un blestem frumos, e liniște și nu știu cum să o mănânc, mă foiesc, îmi trag gluga pe cap, îmi scarpin bărbia, ce să fac cu liniștea asta.

Rate pe 15 ani. Altfel nu se poate. Unii albesc peste noapte, sunt bărbați plini de solzi, miros ca atare, își urmează agenda de bărbați #pebune. Alții fac rate, plătesc cu dobândă – câte un copilaș, câte o copilă, câte un faliment…

Tu când ai de gând să faci ceva?

Mi-e rușine. C. vorbește cu pasiune despre bijnițul lui cu numărul 2. Îi spune hobby, are o umilință care slujește bine întregului discurs. O politețe care nu e corozivă. Poveștile mele se-opresc în câte o intersecție. C. le readuce-n scenă, cu bunăvoință. Aș fi preferat să nu, îmi zic. Mi-e rușine. Din stânga mea, marea, mierea și ghimbirul pornesc asaltul final. Mi se livrează atâta bunătate.

Vorbim despre frumusețea femeilor din anii ’70. Cine iubește și lasă… Tash Sultana și Valeria Stoica. Și negrul de la America are talent. 37 de ani în care a cântat la metrou. E frumoasă Valeria Stoica. Ce liniște e. Sunt singur în ceainările. Eu și-o pisică. Două, de fapt. Ce naiba să fac cu atâta liniște? Sunt bine, mamă, totul e exceleeent. Rate pe 15 ani. Când ai de gând să fii om mare? În București, cine vrea să muncească, are de unde alege. Trebuie să fii cu adevărat prost să zici că nu ai loc de muncă în București. Așa zice A2.

Sunt singurul român care doarme-n hostelul ăsta. Iubesc hostelurile, mai ales în primele două nopți. Îmi îmbrățișez colegii de cameră, în gând, mi-s tare dragi. Cu tot cu sforăitul lor, cu toate horcăielile și click-urile lor muiate-n insomnie. Omuleții din jurul meu duhnesc a trenuri, avioane și roaming. Eu – a poezie plină de coșuri, de spaime, de ezitări. Poezia e bună, dar dacă mâinile nu-ți sunt trudite, cuvintele-s lipsite de miez – se ofilesc rapid și tot ce mai rămâne-n aer e rușinea imposturii. Căci impostor te numești, dacă vorbești despre viață, iar tu pendulezi între somn și alt somn, între știrile de dimineață și reality show-ul din prime time. Life is a verb.

În tăcere, în întuneric, rușinea se estompează. Rămân cu rușinea aceea din amintire; ce companie grozavă: rulăm pe drumul european, rulăm într-un Volvo negru. O mașină plină de oameni mari; simțăminte, legăminte trecute de primăvară. Lumea din jur nu mai contează, singura realitatea e cea din cutiuța asta frumoasă. Insulă-n mișcare. Faza scurtă. Faza lungă. Faza scurtă. Și eu sunt singurul copil care-a greșit clasa, ultimul copil speriat, pe-o insulă plină de oameni mari. Și frumoși. Puternici. Cu agende coerente, cu rate pe 15 ani.

********
Sursă foto copertă: YouTube, Valeria Stoica – “Get back”